Marile oraşe şi structurile regionale ale estului UE (II)

Pentru a înţelege complexitatea genezei structurilor teritoriale şi pentru a identifica într-o manieră mai facilă care sunt mecanismele evoluţiilor acestora, voi apela la câteva idei vehiculate în scrieri ale geografilor ce s-au focalizat pe analiza sistemelor teritoriale şi asupra capacităţii de rezilienţă a acestora.

Calităţile fundamentale ale unui teritoriu se definesc prin intermediul elementelor sale constitutive, dar şi prin caracteristicile lor impuse de mediu. Dezenclavându-se treptat, spaţiile care-şi consumă iniţial teritorialitatea la nivel local încep să se organizeze şi să se structureze la nivele scalare superioare. Roger Brunet (1980), în lucrarea sa La Chapagne et les Champs: nouveaux espaces pour l’analyse régionale, apărută în „Travaux de l’Institut de géographie de Reims” nr. 41-42, influenţat de teorii vehiculte în fizică, afirmă că „teritoriile devin rezultante ale unor interferenţe ale câmpurilorAceste câmpuri generate de relaţiile complexe ce se stabilesc între elementele constitutive ale teritoriilor nu sunt deloc uniforme, intensitatea şi calitatea lor modificându-se de la un segment spaţial la altul şi de la o perioadă la alta. Pot aparţine unor manifestări materiale ori culturale diferite, de origine endo- sau exogenă. Câmpurile sunt capabile să determine apariţia structurilor teritoriale a căror logică a construcţiei poate fi identificată numai dacă se urmăreşte suficient de atent şi pe intervale îndelungate cristalizarea acestora în funcţie de matricea lor geografică, de ansamblul sistemic între limitele căruia se vor impune odată şi odată ca ansamblu coerent şi structurant al vieţii cotidiene unui grup uman multilocalizat.

Raportându-ne la cantitatea de energie ce le generează şi le susţine, câmpurile (de polarizare, de atracţie-respingere, de control, de administrare, de interdependenţă şi interacţiune) fluctuează în spaţiu, în funcţie de tehnologiile de utilizare a tipului de energie caracteristică pentru o anumită perioadă. Aceeaşi tehnologie, indiferent de stadiul său de evoluţie, reacţionează şi consumă diferit energia în funcţie de frâna naturală a spaţiului fizic, permiţând de exemplu interacţiuni pe distanţe mari în regiunile de câmpie şi reducându-le drastic în regiunile fragmentate – colinare înalte şi muntoase. Prin aceasta, câmpurile însele oscilează şi induc în ansamblul construcţiei teritoriale o zonare evidentă a manifestărilor componentelor teritoriului şi, în funcţie de intensitatea lor, o anumită structurare pe nivele scalare.

Adaptarea la mediul fizic în fazele iniţiale ale procesului de geneză a teritoriului, respectiv modul de utilizare productivă a solului şi a altor resurse, tipul de habitat, calibrarea fluxurilor, a parametrilordemograficişimodul de organizare socialăculturalăpolitică şi administrativă se transformă de-a lungul timpului în structuri adânc încrustate în spaţiu şi cu o rezilienţă considerabilă, capabilă să condiţioneze în mod mai mult sau mai puţin discret procese şi fenomene din perioadele aparţinând unui viitor îndepărtat. Din această perspectivă, în literatura de specialitate din România sunt remarcabile lucrările geografilor ieşeni Octavian Groza (Bazele teoretice ale planificării teritoriale, 2005), Alexandru Bănică şi Ionel Muntele, ce au coordonat volumul Rezilienţă şi teritoriu, apărut în 2015 sau cele ale geografului bucureştean Ioan Ianoş (Sisteme teritoriale sau Teoria sistemelor de așezăriambele apărute în anul 2000).

În structura teritoriului, reţeaua de aşezări reprezintă pe de o parte subsistemul cel mai vizibil, iar pe de alta parte forma „cea mai persistentă care constituie sistemul spaţial al unei societăţi” (Archeomedes, (1998), Des oppida aux métropoles). Ori reţeaua de aşezări, rezultată din multiplele negocieri cotidiene ale grupurilor umane cu distanţa şi cu mediul, desfăşurate timp de milenii, urmează liniile de forţă ale spaţiului geografic fizic: marile văi ale râurilor şi fluviilor, depresiunile intramontane sau intracolinare, zonele de contact geografic (litorale, piemonturi). Modul în care structurile majore ale spaţiului pe care se mulează reţeaua de aşezări – principala tehnică de încadrare teritorială (geograful francez Pierre Grou e părintele conceptului) – se înscrie în timp în arhitectura teritorială şi are în orice prezent al unei entităţi teritoriale de tip politico-administrativ (comună, judeţ, regiune, stat) un dublu efect:

– în primul rând, este vorba de logica „naturală” a construcţiei interne: o câmpie sau o reţea convergentă de văi către o mare depresiune internă facilitează controlul politic şi militar sau administrarea centralizată a resurselor social-economice cu o anumită eficienţă energetică, pe când un teritoriu fragmentat din punctul de vedere fizico-geografic va îngreuna în mod considerabil funcţionarea unei structuri centralizate şi va conduce de cele mai multe ori la un sistem administrativ federal sau regionalizat; relativizând si schematizând, Elveţia poate fi un exemplu în acest sens, însă mai evident este cazul statelor de întinderi uriaşe (SUA, Rusia, India etc.) unde, alături de distanţă, eterogenitatea cadrului natural impune o manieră policentrică de gestionare a spaţiului şi sisteme federale;

– în al doilea rând, odată cu diminuarea frânei distanţei prin inventarea tehnicilor de eficientizare a consumurilor energetice şi a dezvoltării sistemului de circulaţie, sistemul teritorial se vede din ce în ce mai integrat în sisteme de rang superior, ele însele cu propriile lor structuri spaţiale ordonatoare.

Odată creat cadrul teoretic suntem mai aproape de a identifica răspunsuri la câteva întrebări. De ce Budapesta e o metropolă suficientă şi eficientă în structurarea spaţiului naţional, dar Bucureştiul nu?! De ce Dunărea poate fi şi axă structurantă principală în cazul unor sisteme teritoriale regionale sau naţionale, dar şi limes în cazul altora? De ce guvernarea centralizată e ineficientă în România? etc.

de George Țurcănași, Ziarul de Iași, 28.11.2019

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Leave a Reply

Your email address will not be published.