Regionalizare (VIII)

La finalul textului de săptămâna trecută precizam că rolul judeţelor în diversele proiecte regionale a variat în funcţie de raportul de forţe dintre centru şi filialele judeţene ale partidelor sau alianţelor aflate la putere. Dacă la începutul guvernării Boc, în intervalul prezidenţial al lui Traian Băsescu, judeţele erau anihilate de un centru de decizie naţional mult prea puternic în raport cu filialele judeţene, lucrurile au stat exact pe dos în hibrida guvernare USL. Formaţiunea politică de o fragilitate internă extremă, în pofida susţinerii ei electorale, depindea prea mult de relaţiile dintre filialele judeţene ale celor două mari partide constituente, pentru a ignora doleanţele alveolelor teritoriale NUTS 3. Ca urmare, dacă proiectul de regionalizare Băsescu-Boc însemna mai degrabă transferul competenţelor teritoriale de la nivelul NUTS 3 către NUTS 2, cel puţin declarativ, regionalizarea Dragnea-USL s-a dorit a fi percepută ca un transfer al competenţelor de la nivelul NUTS 0 (naţional) către NUTS 2.

Într-o ecuaţie a reformei administrative la nivel regional, vectorii transferului de competenţe depinde într-o mare măsură de configuraţia şi dimensiunea viitoarelor regiuni administrative. Dacă se vor înfiinţa 16 regiuni (mici, fără doar şi poate!), cu o medie de puţin peste 1 milion de locuitori, transferul competenţelor se va face predominant de la nivelul judeţean, la cel regional. Acest transfer ar putea fi chiar total, pentru că într-o regionalizare de tip „două-judeţe”, de inspiraţie sovietică, nu s-ar mai justifica existenţa nivelului NUTS3 – judeţul.

În cazul unei regionalizări cu 7-8 entităţi NUTS 2 (în funcţie de viitoarea poziţie a Bucureştiului în sistemul administrativ românesc), vectorul predominant al transferului de competenţe va fi de la NUTS 0, la NUTS 2. Într-o astfel de configuraţie regională, care va cuprinde 3, 5, 6 sau mai multe judeţe actuale, NUTS 3, chiar dacă va fi delestat de o parte dintre atribuţiile administrative, îşi va demonstra importanţa existenţei sale. Reşedinţa judeţeană ar putea funcţiona ca o filială a Regiunii, iar judeţul, în ansamblul său, va avea şi funcţia funcţia de reprezentativitate la nivel regional – va emite consilieri regionali, în raport cu dimensiunea demografică.

Din perspectiva mea, Bucureştiul, Clujul, Iaşul, Timşoara, Craiova, Constanţa şi Oradea, eventual şi alte oraşe terţiare la nivel naţional, dar importante la nivel regional, ar trebui să devină reşedinţele (uni- sau multi-localizate a) unor regiuni de talie mare, calate în linii generale pe regiunile istorice. Oraşele enumerate sunt singurele capabile să insereze regiunea într-o manieră cât de cât eficientă la nivelul economiei internaţionale.

Într-o astfel de configuraţie, valorile centrale, precum media demografică (peste 2,7 milioane locuitori per regiune – în cazul a 7 regiuni administrative) sau mediana demografică a regiunilor (1,9 milioane locuitori), ne-ar situa încă departe de valorile regiunilor din Germania, Franţa sau Belgia, dar în proximitatea valorilor regiunilor Spaniei, Italiei şi Poloniei – modele de bune practici în UE.

**

Pornind de la maxima atribuită lui Aristotel: „întregul este mai mult decât suma părţilor sale” şi glisând către teoria sistemelor, putem afirma că un sistem teritorial este mai mult decât suma subsistemelor sale. Cu cât ne poziţionăm analiza la o scară mai amplă decât cea locală, cu atât sistemele devin mai complexe, iar logica lor de funcţionare depinde din ce în ce mai mult de contextul teritorial în care se încadrează. De la scara regională începând, simpla succesiune a centralităţilor şi spaţiilor polarizate, conformă modelului locurilor centrale (Christaller-Lösch) nu mai e suficientă identificării ansamblurilor teritoriale coerente şi coezive.

O regiune care să se suprapună în linii generale pe arealul fostului stat moldovenesc (3,9 milioane de locuitori), chiar şi cu o reşedinţă multilocalizată, ar fi mai competitivă în raport cu celelalte regiuni ale UE.

Iată şi câteva avantaje ale unor regiuni mari, prezentate şi la Şcoala de dezvoltare Moldova 2021 – regiune, identitate, brand de la Ipoteşti (final de august) organizată de Mişcarea pentru Dezvoltarea Moldovei:

• E de preferat să construim structuri regionale mari, capabile să concureze cu celelalte regiuni europene; cel mai bine limitele ar trebui fixate pe vechile limesuri istorice – au o logică teritorială verificată deja.

• Dacă orgoliile municipiilor sunt prea mari, e de preferat ca funcţiile administrative regionale să fie multilocalizate, decât să realizăm regiuni de tip sovietic (două judeţe). Regiunile mari au o forţă de negociere cu Capitala mai mare, iar proiectele regionale vor fi mai importante.

• Să ne ferim să creăm reşedinţe infatuate, „noi Bucureşti” în teritoriile regionale – nu trebuie să cădem în ispita unui nou tip de centralism – cel regional. Mai multe judeţe în componenţa unei regiuni vor crea un anumit echilibru teritorial între reşedinţa regională şi celelalte reşedinţe de judeţ, ce vor avea împreună o forţa de negociere sporită.

• Oraşul primat trebuie să se regăsească între aceste reşedinţe (multilocalizate sau nu). Nu mai avem timp să reinventam teritorii regionale – nu începem de la „0” o noua teritorialitate! Ar fi o risipă inutilă de energie. Acest oraş e necesar să devină o veritabilă metropolă regională, capabilă să asigure competitivitatea regiunii. Oraşul mare se află în concurenţă cu alte oraşe regionale externe teritoriului României sau chiar cu unele capitale de stat.

***

Până ce actorii politici vor admite că e nevoie de o descentralizare reală şi de renunţarea la o guvernanţă dominată de un centralism exceciv, chestiunea regionalizării va rămâne „bau-baul” teritorial suprem al românului.

Dincolo de interesele baronilor judeţeni, repetatele dezbateri din ultimele două-trei decenii asupra înţelesului regionalizării au condus din nou şi din nou la un sentiment de nelinişte, nu numai în rândul guvernanţilor, ci şi al cetăţenilor de rând, captivi modelului de gestiune centralizată a teritoriului, inoculat de mai bine de un secol şi jumătate, ca şi cum apariţia şi (re)teritorializarea regiunilor ar putea să culmineze în cele din urmă cu un eşec al naţiunii.

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

articol apărut în Ziarul de Iași, 9 septembrie 2021

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.