Spotmedia.ro: Inferiorizarea Moldovei s-a produs în timp. Cui folosește subdezvoltarea și ce îi trebuie azi Moldovei pentru a avea și autostradă, și influență – Interviu

Oficialii care vin de la București în Moldova se comportă de parcă ar face vizite în rezervații folclorice, iar regiunea rămâne în decalaj față de restul țării. De altfel, Unirea din 1859 e numită Unirea mică și, chiar dacă PSD a pierdut Moldova, e nevoie de politicieni cu viziune, de intelectuali și de presă regională. Până de curând, în Botoșani s-a circulat pe un drum național de pământ, (DN24C). Moldova nu are autostradă și e subreprezentată în instituțiile naționale. Istoricul Dorin Dobrincu reface, într-un dialog cu SpotMedia.ro, o harta a punctelor nevralgice care au dus, în timp, la inferiorizarea Moldovei.

Dorin Dobrincu, recent, Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei a pus pe agendă tema slabei reprezentări a Moldovei. Concret, era vorba despre ponderea în Comisiile de specialitate ale Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU). Bănuiți deja că întrebarea mea e cu bătaie mai lungă: e un caz izolat la CNATDCU sau vorbim despre o paradigmă, să îi spun așa? Are Moldova un statut inferior?
Din păcate, cazul de la CNATDCU nu este izolat.

Observ de multă vreme că diverse persoane născute în Moldova ajung în împrejurări favorabile în diferite instituții centrale, dar se reprezintă doar pe ele, nu regiunea, nici măcar instituțiile de aici.

Din câte îmi dau seama, oamenii aceștia sunt buni administratori ai interesului personal. La unii vezi măcar urme de preocupare față de regiunea de origine, însă foarte rar mai mult de atât.

Aș reveni la cazul CNATDCU și aș remarca un fapt. În afară de câteva reacții în media sau pe Facebook ale unor universitari din Iași și a comunicatului Mișcării pentru Dezvoltarea Moldovei, nu am văzut nicio luare de poziție a vreunei universități sau a vreunui centru de cercetare din regiune.

Asta îmi spune că stăm foarte, foarte prost la înțelegerea unor chestiuni elementare, legate de nevoia de solidaritate, de promovare a intereselor comune, a instituțiilor, de asigurare a resurselor esențiale pentru cercetare, iar nu în ultimul rând de recunoaștere publică.

Dacă alții „te fac” din vorbe și prin acte administrative, cred că trebuie să reacționezi cu fermitate. Ideea că alții îți vor apăra interesele doar pentru că tu faci umbră pământului nu este valabilă nici în coruptul sistem academic românesc, nici altundeva. Este o lecție care ar merita învățată.

Din păcate, cazul amintit mai sus este departe de a fi singular. Se întâmplă la fel în spațiul politic, în administrație, în privința alocărilor bugetare pentru investițiile publice ș.a.m.d.

Inferiorizarea Moldovei s-a produs în timp. Cauzele sunt politice, economice, culturale și de „brand” regional, dacă vreți.

Centralizarea, concentrarea puterii statului român în sudul țării, încă de acum un veac și jumătate, s-a realizat în paralel cu destructurarea sistematică a solidarităților interregionale.

Știți, în discursul politic mai ales, Unirea Principatelor e desemnată prin sintagma ”Mica Unire”. Să fie și aici un simptom al felului în care e percepută Moldova la nivel central?
Istoria joacă un rol important în modul în care comunitățile – naționale, regionale sau locale – se văd pe sine sau cum se văd între ele. La 1859 și în primii ani care au urmat, moldovenii s-au considerat actori cu drepturi egale cu muntenii în noul stat.

Sintagma „Mica Unire” este un construct din secolul XX.

Cum au spus și alți istorici, cum am mai spus și eu, formula nu este nevinovată. Ea era menită a pune în prim-plan ceea ce s-a întâmplat în anul 1918, îndeosebi cu Transilvania. Numai că din punct de vedere strict istoric, nu propagandistic, statul român s-a construit practic pe ceea ce s-a făcut în 1859.

Fără Moldova și Valahia, România pur și simplu nu ar fi existat. Asta e istorie veridică, nu verbiaj pășunist.

Revenind, în a doua jumătate a secolului XIX, în noul stat s-a vorbit până la sațietate de frățietate, de construirea unui viitor comun mai bun pentru toți. Concurența internă a devenit însă vizibilă chiar de atunci, iar mutarea centrului de greutate al statului în Valahia, în paralel cu neglijarea Moldovei, nu au făcut decât să sporească nemulțumirile în această din urmă regiune.

Deciziile mari în numele Moldovei – și mă refer la cele privind dezvoltarea, alocările pentru investițiile publice din bugetul comun etc. – se luau la București, deseori de către oameni care nu pricepeau zona, oamenii și nevoile lor.

Uneori mai călcau pe aici pentru a obține voturi. Asta nu doar că nu s-a schimbat în ultimele decenii, dar chiar s-a accentuat.

În continuare, oficialii care vin de la București în Moldova se comportă de parcă ar face vizite în rezervații folclorice.

Provoc în continuare. Perla națională a fost mereu, în percepția colectivă, dar și în alegerea politică, Transilvania. Cum arată astăzi decalajul acesta între Transilvania și celelalte regiuni?

Mai întâi au fost în antiteză Basarabia și Transilvania, la începutul secolului XX, îndeosebi în preajma și în timpul Primului Război Mondial.

Basarabia – teritoriul dintre Prut și Nistru, fostă parte componentă a Moldovei, în configurații variabile și în diferite momente istorice – părea să pălească în politica bucureșteană în comparație cu Transilvania.

Cei care mențineau atenția publică asupra acestui teritoriu erau mai ales puținii exilați basarabeni, precum și conservatorii moldoveni. Și în cazul unora, și în cazul celorlalți era uneori vorba de personalități de prim rang ale vieții intelectuale și politice din Vechiul Regat.

Dezechilibrarea vieții politice interne, numărul mult mai mare al ardelenilor care își găsiseră un rost dincoace de munți și lobby-ul lor puternic, mitologia națională, intensificarea naționalismului, atracția pentru o regiune mai bogată în resurse naturale au făcut ca Transilvania să fie trecută pe primul plan în privința iredentismului românesc.

Acest din urmă termen nu trebuie să surprindă prea mult, el fiind frecvent folosit în epocă, fără conotația peiorativă care i s-a dat în imaginarul public românesc începând din perioada interbelică.

Am observat la unele persoane interesate de trecut, active în spațiul virtual mai ales, încercarea de a demonstra că Vechiul Regat ar fi avut o dezvoltare superioară Transilvaniei dinainte de 1918.

Decupajele oferite nu mi se par convingătoare.

Chiar dacă Transilvania, Banatul și părțile ungurene (Crișana sau Partium) erau periferii ale Austro-Ungariei, ele aveau totuși o dezvoltare peste cea a Vechiului Regat al României, fapt vizibil la mulți indicatori, de la ceea ce am numi nivelul de trai la știința de carte, de la la sistemul de căi ferate la producția industrială mai extinsă și mai diversificată.

În orice caz, este un domeniu de cercetare deschis, care ne va spune cu siguranță mai mult, în perspectivă comparativă, despre trecutul teritoriilor care formează astăzi România.

Astăzi, Transilvania (generic spus) are în mod evident mari avantaje în balanța geopolitică internă a României.

În primul rând, este vorba de o așezare geografică care face posibilă legătura rapidă cu Europa centrală, de situarea în proximitatea sistemului autorutier maghiar. Asta și permite atragerea de investiții în zonele de graniță sau acolo unde există deja secțiuni importante din sistemul românesc de autostrăzi.

În al doilea rând, aș aminti importantele legături date de diversitatea culturală, care ține și de trecut, care au făcut posibile relații utile și pentru economie pe frontiera de vest a țării și în zona intracarpatică.

În al treilea rând, nu putem trece cu vederea investițiile majore făcute în infrastructura din Ardeal, în special în autostrăzi, care au contribuit substanțial la dezvoltarea anumitor zone. În fine, în al patrulea rând, aș aduce în discuție lobby-ul politic și administrativ ardelenesc.

Despre acesta nimeni nu vorbește oficial, însă citești despre el în media, inclusiv în spațiul virtual, și auzi referințe explicite în discuțiile politice neoficiale, fie ca valorizare absolută, în cazul unora dintre ardeleni cu nedisimulată superbie, fie ca resemnare și autoinferiorizare, în cazul celor din afara arcului carpatic.

Moldova nu are asemenea avantaje, cum nu au nici alte regiuni, dacă e să mă gândesc la Oltenia, la zone din Muntenia.

În consecință, decalajele dintre Transilvania și Moldova, spre exemplu, s-au accentuat în ultimele două decenii în privința investițiilor publice, iar pe cale de consecință și a celor private.

Pentru întregirea perspectivei, aș mai adăuga că, din motive diverse, investiții publice majore nu s-au făcut nici în nordul și sud-estul Ardealului, fie pentru că este vorba de periferii intraregionale, fie pentru că prejudecățile interetnice, competiția politică internă și strategiile concepute de funcționari mărunți au fost mai puternice decât nevoia de dezvoltare regională.

Ce îi trebuie Moldovei pentru a se ridica și pentru a sta pe picior de egalitate? Politicieni, intelectuali, lobby-iști?

Provocările majore care stau în fața Moldovei sunt dezvoltarea, refacerea coeziunii teritoriale, recuperarea patrimoniului istoric, recâștigarea respectului de sine și dobândirea capacității de negociere cu centrul și cu celelalte blocuri regionale din sistemul geopolitic românesc.

Pentru toate acestea este nevoie de viziune, oameni – politicieni, intelectuali publici, jurnaliști, întreprinzători etc. –, dedicare pentru binele public, proiecte regionale majore și multă muncă.

Partidele reprezentate în Moldova trebuie să pună accent pe susținerea intereselor regionale, nu doar pe cele din găoacea locală sau județeană ori pe interesele centrului.

Pentru că singuri, botoșănenii, sau ieșenii, băcăuanii sau gălățenii, vrâncenii sau sucevenii, nemțenii sau vasluienii nu vor reuși mare lucru în dura competiție internă.

Dominate de imaginarul politic centralist, partidele mari nu par să înțeleagă asta. Liderii lor de la nivel local, inclusiv cei județeni, încearcă doar să-și crească puterea, să ajungă mai sus în ierarhia de partid și să aibă acces la resurse pentru ei și pentru clientela din jurul lor.

Asta e cultura politică dominantă, destul de apropiată de cea a grupurilor din undergroundul societății românești, complet străină de noțiunea de bine public. Cred că partidele regionaliste pot avea un rol important pentru susținerea intereselor regionale, inclusiv pentru a controla partidele centraliste.

Asociațiile civice pot juca și ele un rol în ridicarea Moldovei. Până acum câțiva ani regiunea părea un „deșert civic”.

Situația s-a schimbat, după cum s-a putut vedea, grupurile civice, formale sau informale, jucând un rol esențial în punerea pe tapet sau în susținerea publică a unor proiecte de interes vital pentru comunitățile locale sau pentru comunitatea regională.

Spre exemplu, teii tăiați în mod iresponsabil în centrul Iașului, în 2013, prin decizia unor lideri abuzivi precum Gheorghe Nichita și Mihai Chirica, au fost replantați ca urmare a protestelor societății civile.

Acțiunile proautostradă – mitinguri în centrul Iașului, marșuri spre Târgu Mureș sau spre București – au fost organizate de asociațiile civice și susținute de mulți oameni din Moldova sau din alte regiuni.

Igienizarea scenei publice românești este stringentă, iar societatea civilă poate avea un cuvânt greu de spus în continuare.

Aș mai adăuga că pentru a reuși, în primul rând. pentru a fi coerentă acasă, Moldova are nevoie de o presă cu acoperire regională.

Insist asupra acestui tip de presă pentru că ea lipsește cu desăvârșire în acest moment. Or, media are un rol esențial în modelarea spațiului public, în crearea agendei publice și în susținerea interesului public.

Dacă spui lucruri interesante, dacă faci proiecte importante sau ai probleme la Galați, ca să fii ascultat la Botoșani sau la Piatra Neamț trebuie încă să treci prin presa de la București.

Din păcate, după cum știm, media este în suferință peste tot în România, ceea ce afectează grav societatea, indiferent dacă oamenii realizează asta sau nu.

Moldova a fost, pe harta electorală, fieful PSD-ului. Cum arată lucrurile acum, în prag de alegeri locale? Care sunt zarurile în Iași?

Chiar dacă a fost văduvită în mod iresponsabil de investiții majore în infrastructura rutieră, feroviară și medicală, chiar dacă investițiile strategice au lipsit, Moldova nu a stat pe loc în ultimii ani. Din punct de vedere economic, anumite industrii s-au mișcat bine. IT-ul ieșean este probabil cel mai cunoscut exemplu.

Din punct de vedere politic, alegerile din 2019 – atât cele europarlamentare, cât și cele prezidențiale – ne-au arătat o schimbare evidentă a opțiunilor de vot.

Partidul Social Democrat a pierdut practic în toate județele Moldovei.

Roșul rămăsese culoarea dominantă îndeosebi în sudul țării. Explicațiile sunt diverse, de la schimbarea generațională și influența pe care diaspora a avut-o asupra unui segment important din populația rămasă acasă până la frustrarea privind neglijarea regiunii de către guvernele de la București, fapt vizibil mai ales la capitolul investiții.

Partidul Național Liberal și Uniunea Salvați România au fost principalii beneficiari ai acestei nemulțumiri existente în regiune. Însă nu este obligatoriu ca acesta să fie un câștig pe termen lung. Electoratul poate penaliza – și ar fi bine să penalizeze – prin vot încălcarea contractului social.

Reculul PSD-ului este vizibil în Moldova, nu în mod uniform. Liderii săi politici – și la nivel local, dar observ că și la nivel central – au o cultură politică, care ne amintește de cea a președinților de colhoz.

Cei mai cunoscuți lideri de organizații județene, care dețin și funcțiile de președinți de consilii județene, sunt Maricel Popa (Iași), Ionel Arsene (Neamț), Marian Oprișan (Vrancea) și Dumitru Buzatu (Vaslui).

Cu toții au susținut regimul Dragnea, au rezistat schimbărilor de la vârful partidului, și-au păstrat puterea și influența în organizațiile pe care le conduc. În grade diferite, s-au remarcat prin precaritate intelectuală, declarații controversate, uneori de-a dreptul halucinante, arbitrariu, nepotism, dezinteres total față de binele public.

Unii dintre ei s-ar putea să-și piardă scaunele la alegerile locale viitoare. Candidații puși de ei în anumite localități vor obține rezultate slabe, nu vor putea recupera terenul pierdut prin migrarea primarilor către PNL.

Creșterea în sondaje a PNL-ului a fost un rezultat al erodării PSD-ului. Obținerea guvernării le-a crescut pofta liderilor centrali, locali și în genere activiștilor din partidul lui Ludovic Orban.

Pentru a-și mări șansele de a se menține la putere la alegerile locale și parlamentare, peneliștii au pus în operă o extinsă racolare de primari PSD, chiar dacă anterior clamaseră că nu vor accepta niciun pesedist.

S-a dovedit că era doar logoree ocazională. Tendința este vizibilă și în anumite județe din Moldova. Spre exemplu, la Iași au apărut numele a 12 primari PSD și UNPR care deja au trecut în barca PNL.

Potrivit unor informații, Costel Alexe, liderul filialei județene a PNL, poartă negocieri și cu alți primari pentru a-i aduce alături de el, scopul fiind creșterea propriilor șanse pentru a ajunge președintele Consiliului Județean.

Acest calcul a contat și în aducerea în partid a lui Mihai Chirica, fost pesedist, alături de calculele altora din regiune sau ale lui Ludovic Orban la nivel central.

În județul Suceava, primarul PSD al comunei Moara, care în aprilie 2019 l-a îmbrâncit pe un tânăr oponent al lui Liviu Dragnea (scena „Nimicului!”), ei bine, edilul de acolo tocmai a trecut la PNL, atras de Gheorghe Flutur, șeful filialei județene și președinte al Consiliului Județean, și de Ludovic Orban, liderul central.

Toate acestea sunt semnale extrem de proaste.

Liderii PNL de la București și cei din județele Moldovei, ca și în alte regiuni, par interesați doar de îngroșarea rândurilor armatei de partid, nu de calitatea mesajului politic, de reînnoirea reală a activului din organizații sau de reformarea administrației.

Scandalurile din jurul unor lideri – cele mai cunoscute sunt cazurile de la Iași, respectiv Suceava –, fie legate de corupție, fie de proasta gestionare a treburilor publice, inclusiv în perioada pandemiei, ar trebui să atârne ca niște pietre de moară de gâtul partidului.

Alianța USR PLUS are ambiții mari (și) în Moldova.

USR contează în regiune mai ales la Iași, într-o oarecare măsură în Neamț, Bacău, Galați și Vaslui, de unde provin și câțiva parlamentari, prea puțin în Botoșani, Suceava și Vrancea.

În anul 2019, pe fondul unei atmosfere accentuate împotriva PSD și a lui Liviu Dragnea, USR a obținut la Iași rezultate foarte bune, probabil nesperate, la europarlamentare, însă mai degrabă modeste la prezidențiale.

Organizația locală slabă, conflictele din interior, marginalizarea unor activiști, nereușita de a atrage oameni cu notorietate, dezinteresul liderului principal (Cosette Chichirău) față de problemele județului și mai ales ale municipiului, concentrarea doar pe ceea ce se petrecea la vârful propriului partid au dus nu la stagnarea, ci la un evident regres al formațiunii.

În lipsa unui candidat care să obțină un scor bun în lupta pentru președinția CJ Iași, USR l-a adoptat pe Marius Bodea, fost deputat PNL, tovarăș de drum al lui Costel Alexe, între timp intrat în conflict cu acesta.

Cealaltă grupare componentă a Alianței, Partidul Libertate, Unitate și Solidaritate, pare să aibă structuri ambițioase în mai multe județe din Moldova, în special la Iași, cel puțin dacă judecăm după prestația din spațiul online.

Câteva decizii proaste, precum desemnarea în ianuarie 2020, pentru poziția de candidat la Primăria Iași a unei persoane care nu locuia aici, așadar nu avea nicio legătură cu comunitatea locală, au afectat imaginea partidului. În plus, conflictele dintre USR și PLUS nu au lipsit nici la nivel local, chiar dacă liderii au încercat să le mențină departe de ochii publicului.

Partidele coagulate în jurul unor lideri centrali – Alianța Liberalilor și Democraților, Partidul Mișcarea Populară, Pro România etc. – vor face rezultate modeste în regiune. Unele dintre acestea nu vor trece pragul electoral, în mod sigur ALDE. Nu vor trece pragul electoral nici alte formațiuni, precum Partidul Verde sau Alternativa Dreaptă.

O noutate o reprezintă apariția Partidului Împreună pentru Moldova, cu o platformă regională, axată pe construirea infrastructurii.

Formațiunea are organizații în mai multe dintre județele regiunii, are candidați în mai multe circumscripții, inclusiv la Iași. Competiția cu partidele mari – care au structuri consolidate, resurse imense, inclusiv mulți bani primiți din bugetul public – nu este ușoară. Nu va fi simplu de depășit nici imaginarul politic centralist, care cultivă loialitățile exclusive.

Competiția electorală este în desfășurare, partidele își fac campanie potrivit viziunii și resurselor. Grupurile care controlează administrația – PNL și PSD – sunt în mod cert avantajate, jucând la limita legalității și a bunului simț. Celelalte partide încearcă să se adapteze acestei concurențe inegale.

Electoratul pare mult mai puțin interesat de viața politică în comparație cu anul trecut. Cu siguranță joacă un rol și pandemia, propaganda cu tematică diferită, poate și perioada de vară, dar înclin să cred că nu e vorba numai de așa ceva.

Împărțim copilăria în zona Darabanilor. De câte ori fac acel drum, îmi amintesc cum îl povestea Dinu Pillat, care mergea cu căruța de la Dorohoi spre conacul de la Miorcani. E un drum iconic pentru încremenirea României – neasfaltat pe unele bucăți, cu teren care alunecă, iarna se înzăpezește zdravăn și am și această imagine a unei case aproape prăbușite, dar cu antenă parabolică.  Ce ne ține în loc? E doar voința politică vinovată? E o tară colectivă?

Multe zone ale României, ba chiar regiuni întregi – în mod particular Moldova – au fost aproape abandonate de un centru aflat prea departe. Și nu doar geografic.

Și nu de azi, de ieri, ci de multă, de foarte multă vreme. Decalajele de dezvoltare, despre care vorbeam mai sus, nu s-au acumulat în ultimii ani, ci de-a lungul multor decenii, ba aș spune că chiar pe mai lungă durată.

Asta s-a văzut și se vede în politica de investiții în infrastructură, în crearea cadrului necesar pentru ca întreprinzătorii locali să investească în regiune, pentru atragerea unora din alte părți, inclusiv din străinătate.

Problemele Moldovei sunt legate și de izolare, de situarea departe de marile centre ale dezvoltării continentale, de barierele geografice (mai ales Carpații), de puținătatea și precaritatea căilor de comunicații.

Aș mai adăuga mutarea deciziilor importante care privesc regiunea în afara sa, de hemoragia continuă de oameni creativi și/sau tineri – spre alte regiuni ale țării ori spre străinătate –, din motive care țin de situația economică, de administrație, de nevoia de afirmare etc.

În loc să se atenueze, pierderile demografice s-au acutizat în ultimul deceniu și jumătate. Ceea ce se întâmplă acum este fără precedent în modernitatea noastră.

Cauzele rămânerii în urmă ale Moldovei nu sunt numai de natură politică, nicidecum. Altfel spus, nu e vorba numai de voința politică, deși aceasta a jucat și joacă un rol foarte important. Nu se rezolvă totul prin politică, prin intermediul partidelor, prin preluarea și exercitarea puterii în acest fel. Este și o problemă de societate. Iar societățile nu se schimbă peste noapte, nu se schimbă din ordin.

Centralismul oferă explicații la nivel macro, dar nu aș trece cu vederea nici slăbiciunile societății din Moldova. Aș aminti lipsa unei viziuni regionale la nivelul superior al politicienilor din cele opt județe moldovenești, imposibilitatea coagulării clasei politice de aici în jurul unor proiecte vitale pentru regiune, contraselecția cvasi-permanentă în partide și administrație, promovarea mediocrității, a clienților de partid, mafiotizarea politicii și administrației, acțiunile la limita legalității, respingerea frecventă a unei minime etici în exercitarea actului politic și administrativ.

Toate acestea nu se întâmplă numai aici, dar aș reține că ne afectează periculos de mult, de aceea, cred că ar trebui să le tratăm ca atare.

mai mult, aici

un interviu de Magda Grădinaru, spotmedia.ro, 11 august 2020

Leave a Reply

Your email address will not be published.