ZIARUL DE IAȘI: Dezbatere. Pot fi apărate Moldova şi Iaşul de o invazie rusă? Trei istorici şi problema unirii de la 1859

Pe 24 ianuarie, Asociaţia Mişcarea pentru Dezvoltarea Moldovei a organizat o dezbatere pe tema unirii de la 1859 şi a consecinţelor acesteia, la care au participat istoricii ieşeni Florea Ioncioaia, Mihai Chiper şi Adrian Cioflâncă. Discuţia, moderată de Dorin Dobrincu, a fost transmisă live pe facebook. Două teme mari au stârnit interesul celor care au vizionat evenimentul.

Mai întâi, în ce a constat reforma administrativă a domnitorului Al. I. Cuza şi cum aceasta a facilitat centralizarea, considerată de unii excesivă, a statului care a urmat. Profesorul Florea Ioncioaia a explicat împărţirea comunelor şi a judeţelor, dupa modelul francez, dar şi păstrarea puterii ultime şi în toate domeniile, în mâinile domnului, ceea ce pare a fi sursa centralizării de mai târziu. S-a discutat apoi, referitor la acest subiect, despre prevederi legale care au rămas doar pe hârtie, cum ar fi obligativitatea comunelor mari de a construi şcoli şi spitale, sau despre ambiguităţile în definiţia judeţelor atât ca instituţii juridice cât şi ca delimitare fizica. O observaţie a istoricului ieşean a fost că cel mai mare pierzător al celei de-a doua jumătate a veacului XIX, în termeni demografici şi de statutl urban, este Botoşaniul, un oraş care la vremea respectivă era al treilea după Iaşi şi Bucureşti.
Subiectul care a luat cumva prin surprindere audienţa a fost expus de istoricul Mihai Chiper, cercetător la Institutul A.D. Xenopol, şi s-a referit la strategia de fortificaţii militare ale statului român constituit după unirea din 1859. El a spus că, după unire, a prins contur o strategie de apărare care fixa ca puncte forte consolidarea aşa zisei porţi a Focşaniului, adică aliniamentul Galaţi – Nămoloasa – Focşani (FNG), o linie care uneşte, în mare, arcul carpatic de punctul de întâlnire al Prutului cu Dunărea, repere naturale de apărare faţă de o eventuală invazie din nord. Mihai Chiper spune că discuţiile despre aceste fortificaţii, ca element strategic de bază, au fost purtate în secret la vremea imediat următoare unirii, şi plecau de la ideea că Moldova este un teritoriu care nu poate fi apărat, ca urmare a graniţelor lungi şi deschise.
Prin urmare, în cazul unui atac rusesc – acesta fiind scenariul cel mai important – Valahia trebuia apărată cu preţul neglijării Moldovei. Ori, acest lucru poate fi făcut doar prin stăvilirea invadatorului pe linia Galaţi – Nămoloasa – Focşani. Istoricul a mai spus că, deşi a fost discutat în secret, planul a fost criticat de Mihail Kogălniceanu, care a propus o soluţie de apărare a graniţelor Moldovei prin înfiinţarea de fortificaţii în nordul regiunii, la Iaşi şi la Roman. Scenariul aliniamentului FNG a avut câştig de cauză, iar deceniile care au urmat au contribuit la realizarea acestuia, cu ajutorul expertizei străine. Doctrina aceasta de apărare a fost susţinută de un corp ofiţeresc preponderent valah şi a fost predată în anii următori în şcolile militare, astfel încât a devenit strategia standard a României. Ironia sorţii face ca în momentele critice – unul dintre acestea fiind primul război mondial, când România a intrat de partea Rusiei – sistemul FNG să-şi piardă importanţa scopului iniţial. Istoricul ieşean vede în acest proiect un semn al faptului că moldovenii au fost consideraţi de importanţă secundară şi că acest tratament a continuat şi s-a manifestat în alte domenii care privesc exercitarea puterii de la centru spre de acum periferia moldavă.
Deşi planul a fost cunoscut doar elitelor militare, efectele sale au creat curente solide în timp. De altfel, au susţinut la unison cei trei istorici, la vremea respectivă acţiunile elitelor au fost hotărâtoare, voinţa populară, în felul în care o înţelegem astăzi, nefiind atunci bine conturată sau organizată. Mihai Chiper a mai spus că anul trecut, trupele armatei române au avut un exerciţiu comun cu parteneri NATO pe acelaşi aliniament, ceea ce arată că planul care ar presupune implicit o abandonare a Moldovei în caz de invazie rusească este o opţiune în strategia armatei române, care a făcul planul antrenamentului.
Istoricul Dorin Dobrincu, într-o intervenţie ulterioară, a spus că la o întâlnire a membrilor asociaţiei cu preşedintele Klaus Iohannis, în urmă cu doi ani – pe tema autostrăzii Unirii – a întrebat dacă există o asemenea abordare în strategia de apărare a ţării. El a menţional că preşedintele a replicat ferm şi imediat că nu s-a discutat niciodată aşa ceva în CSAT şi că este prima dată când aude de subiect.
Istoricul Adrian Cioflâncă, de la Institutul A. D. Xenopol, a susţinut că centralizarea statelor europene vestice în vremea respectivă, acolo unde a avut loc, a urmărit ceea ce numim astăzi eficientizarea administrării şi buna guvernare, spre deosebire de ţările noi, printre care şi România, unde acest lucru s-a întâmplat sub imperiul etosului naţional. Cei trei istorici, la care s-a adăugat şi profesorul de geografie economică George Ţurcănaşu au mai discutat despre evoluţia economică a Moldovei după unire, despre migraţia şi dezvoltarea pe un “gradient” sudic, mai apropiat de noua capitală, în detrimentul nordului Moldovei.
Istoricul Mihai Chiper a mai spus că nici la nivelul istoricilor nu există acum informaţii clare despre stadiul dezvoltării economice a celor două principate înainte de unire şi că a fost surprins să vadă că istorici experimentaţi din Bucureşti pleacă de la supoziţia că Valahia era categoric superioară Moldovei, fără a avea dovezi în acest sens. Cel puţin în ceea ce priveşte infrastructura de transport, fiscalizarea şi ştiinţa administrării afacerilor – cele mai multe rurale – Moldova stătea mai bine. De altfel, o concluzie a dezbaterii a fost că există o anume reticenţă de a discuta despre aceste probleme sensibile chiar în rândul istoricilor, nemaivorbind de politicieni, jurnalişti etc.
de Nicolae Manoliu, Ziarul de Iași, 25 ianuarie 2021

Leave a Reply

Your email address will not be published.