Lună: <span>mai 2022</span>

Pentru a ne convinge că societatea românească este una a cunoașterii, ar trebui să avem o conștiință cât se poate de clară a ceea ce știm și a ceea ce nu știm și o strategie cât de simplă privitoare la modul în care ne putem depăși ignoranța.
Ei bine, această conștiință mi se pare deficitară: accesul aparent neîngrădit la rețelele sociale și cele de televiziune au sădit în mintea oamenilor impresia că știu tot, iar dacă nu chiar tot, atunci destul cât să se exprime pe orice subiect, cu o pretenție la adevăr egală cu cea a unui savant.

Puterea politică din România s-a organizat într-un mod atât de complet și de rafinat, încât reprezentanții ei cei mai de seamă pot recunoaște „cu maximă onestitate” fie că România este „un stat eșuat”, fie că „s-a ajuns la un punct de minim cu calitatea educației din România”. Pot recunoaște asta nu doar fără să se întâmple ceva (asumare a responsabilității, recunoaștere a erorilor făcute, ba chiar demisii de onoare), ci chiar făcând din onestitatea lor cea tristă și lipsită de emfază o virtute: „da, distinși compatrioți, avem curajul de a spune că am însoțit în toți acești ani România spre eșec și educația spre un punct de minim, de aceea merităm să vă guvernăm în continuare”.

În vreme ce țările pe care le invidiem au făcut din informația structurată și din cunoașterea științifică principalul combustibil al dezvoltării, România continuă să acumuleze, chiar în timp ce scriu, în timp ce citiți, chiar sub această guvernare care se pretinde a „României educate”, decalaje și vulnerabilități economice și sociale, dar și să acumuleze datorii (nu doar financiare) pe spinarea generațiilor viitoare.