Cinşpe regiuni de inspiraţie sovietică (IV)

În abordările geografice există mult spaţiu într-un teritoriu. Prin această afirmaţie nu intenţionez să fac trimitere la utilizarea deseori într-o manieră sinonimică a celor doi termeni. În definirea teritoriului, geografii subsumează acestei categorii numeroase spaţii: de la cel economic, la cel ideologic şi politic sau se referă la teritoriu ca la un spaţiu în care s-a produs materializarea întinderii unei puteri (Micoud, 2000).

George Ţurcănaşu este lector doctor
la Departamentul Geografie
din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie,
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Grupurile umane ce au creat aceste „spaţii” oferă spre exterior o reprezentare a istoriei lor, a particularităţilor şi a singularităţii lor (G. Di Méo, 1998). Astfel, omul nu mai e doar un element izolat, distinct, un simplu actor în ecuaţia teritoriului, ci devine consubstanţial acestuia.

Pentru G. Di Méo, teritoriul se bazează, pe existenţa unui spaţiu social şi a unui spaţiu trăit; iar de la spaţiul trăit la spaţiul perceput nu mai e decât un pas, aceste elemente constituente fiind privite prin prisma trecutului şi a relaţiilor umane întreţinute în interiorul unor limite date, într-un spaţiu securizant. Se naşte astfel sentimentul de apartenenţă la teritoriuo teritorialitate profundă- identitatea, care se adaugă unei teritorialităţi, să-i spunem, superficială şi mai puţin durabilă – modul de practicare al teritoriului. Iată cum analiza teritoriilor ne aruncă în complexitatea construcţiei lor de-a lungul istoriei, în jurul socialului, al politicului şi al psihologicului.

Simplificând, teritoriul reprezintă un spaţiu apropriat (luat în stăpânire), marcat, amenajat şi planificat (O. Groza, 2005), ai căror locuitori au un anumit mod de practicare al acestuia (teritorialitatea superficială), care, cel mai adesea, imprimă în raport cu vecinătăţile/exteriorul identitatea teritorială (teritorialitatea profundă).

În planificarea teritorială sau în ştiinţele administrative şi guvernanţă, definiţia teritoriului se delestează adesea de filosofia spaţială din fundal şi devine una extrem de simplă – spaţiu delimitat administrativ. Aici apare un potenţial conflict. Un grid administrativ dictat „de la centru” poate afecta pe termen lung logica naturală de funcţionare a unui teritoriu aflat la periferie.

Pornind de la maxima atribuită lui Aristotel: întregul este mai mult decât suma părţilor sale şi glisând către teoria sistemelor putem afirma că un sistem teritorial este mai mult decât suma subsistemelor sale. Cu cât ne poziţionăm analiza la o scară mai amplă decât cea locală, cu atât sistemele devin mai complexe, iar logica lor de funcţionare depinde din ce în ce mai mult de contextul teritorial în care se încadrează. De la scara regională începând, simpla succesiune a centralităţilor şi spaţiilor polarizate, conformă modelului locurilor centrale (Christaller) nu mai e suficientă identificării ansamblurilor teritoriale coerente şi coezive.

Ştim din fizică că un subsistem există doar dacă entropia acestuia e mai redusă decât cea a sistemului ce-l cuprinde. Tot aşa, în sistemele teritoriale, pot fi identificate subsisteme doar dacă cea mai mare parte a fluxurilor umane, materiale şi informaţionale se consumă în interiorul acestora.

Conform legii minimului efort (G.K Zipf), dacă ne referim doar la polii capabili să genereze structuri ce depăşesc nivelul scalar local, în orice teritoriu există un număr important de oraşe mici şi cu cât înaintăm în ierarhia acestora, numărul oraşelor intermediare şi mari e din ce în ce mai redus. În România sunt puţine oraşele ce generează fluxuri ce depăşesc cadrul judeţean de organizare – Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, Craiova, Constanţa, Braşov, Oradea, Galaţi, Sibiu, Târgu Mureş, Bacău, Piteşti, Baia Mare sau Suceava. Nu am avut intenţia să le ordonez demografic, ci din perspectiva dimensiunii spaţiului polarizat dincolo de limitele judeţelor ale căror reşedinţe sunt. Observaţi că din enumerare lipsesc oraşe de talie mai mare: Ploieşti, Brăila sau Arad. Proximitatea faţă de un centru urban important, în cazul celor trei oraşe enumerate: Bucureşti, respectiv Galaţi sau Timişoara, le limitează hinterlandul, ce rămâne unul captiv interiorului limitelor judeţene. Doar primele patru dintre oraşele enumerate, inclusiv Capitala, au un areal polarizat de dimensiuni regionale, impunându-se ca pol principal pentru fluxurile generate de serviciile regionale – învăţământ superior, servicii medicale evaluate, evenimente culturale sau transportul aerian. Următoarele oraşe din enumerare se impun în judeţele vecine ca poli secundari, alternativi, cel mai adesea.

Dintre celelalte oraşe, Craiova pare a fi polul regional cel mai consolidat. Dar capitala informală a Olteniei, în ciuda faptului că e oraşul primat al regiunii sale, nu se impune într-o manieră autoritară în controlul spatial al judeţelor regiunii. Pentru Vâlcea, de exemplu, avem o cvadruplă polarizare, dinspre Bucureşti, ce e foarte posibil polul principal de atracţie pentru acest judeţ, Sibiul, Piteştiul şi Craiova, bineînţeles. În Olt, în ciuda proximităţii reşedinţei, în cazul serviciilor rare, Bucureştiul reprezintă polul principal, iar în cazul Mehedinţiului şi Gorjului există o concurenţădin ce în ce mai activăa oraşului oltean cu Timişoara, respectiv Clujul.

Deşi i-au fost atribuite Sucevei în ultimele decenii multe servicii ce vizeazăşi judeţul Botoşani (Curtea de Apel, filiale ale unor banci etc.), Iaşul se impune ca pol principal de atracţie pentru învăţământul superior sau serviciile medicale în judeţul vecin. În ciuda faptului că aeroportul de la Salcea a avut o evoluţie importantă în perioada post-pandemică, numărul mult mai mare de destinaţii deservite de aeroportul ieşean şi ritmicitatea mai bună a legăturilor, păstrează un anumit echilibru în alegerea făcută de pasagerul potenţial botoşănean. Însă, e real faptul că distanţa mică dintre Suceava şi Botoşani permite fluxuri navetiste, eventual deplasări în scopuri comerciale, dar aceste fluxuri sunt specifice mai degrabă scărilor inferioare regionalului.

Pornind de la aceste relaţii, mult mai complicate în realitate decât ceea ce a fost prezentat mai sus, un teritoriu administrativ regional de talie mai mare va fi mai coeziv şi mai competitiv în raport cu celelalte regiuni ale UE decât unul centrat pe un pol urban ale căror funcţii de polarizare manifeste la scări spaţiale suprajudeţene sunt incomplete. Într-o entitate teritorială calată pe judeţele Suceava şi Botoşani, aşa cum a funcţionat regiunea de inspiraţie sovietică între 1960 şi 1968, proporţia fluxurilor care au drept vector polul regional (Suceava, în acest caz) din totalul fluxurilor interne şi externe ale acestei entităţi va fi mult mai mică decât proporţia fluxurilor către cei trei poli importanţi (Iaşi, Bacău, Suceava) ai unei configuraţii ce s-ar suprapune regiunii de dezvoltare Nord-Est sau către cei 4 poli importanţi ai Moldovei (vom adăuga acum şi Galaţiul), în cazul în care se va opta pentru configuraţia istorică a regiunii. (Pe data viitoare)

de George Țurcănașu, articol apărut în Ziarul de Iași, 25 august 2022

Leave a Reply

Your email address will not be published.