Cinşpe regiuni de inspiraţie sovietică (VI)

În cazul în care limitele administrative regionale s-ar suprapune interstiţiilor identitare în România avem o problemă. Acest tip de abordare a configurării viitoarelor regiuni administrative sperie cel mai mult. 

George Ţurcănaşu este lector doctor
la Departamentul Geografie
din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie,
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

În ciuda discursurilor de ochii lumii ale politicienilor, dar şi ale unor persoane din zona academică despre importanţa identităţii în conturarea teritoriilor administrative regionale, teama de „unguri”, teama de „ruşi”, teama de o centrifugă teritorială, ce ar duce, zice-se, la dezmembrarea ţării, alimentează discursurile antiregionaliste ale centraliştilor. În fobia creată de o eventuală regionalizare pe criterii identitare, aceştia s-au canalizat pe un vector greşit. Consideră regionalizarea ca o acţiune de descompunere a statului, şi nu una de compunere a nivelului administrativ judeţean, ce e prea mic şi prea puţin deschis în a colabora cu judeţele vecine pentru o guvernanţă eficientă şi pentru o stategie de dezvoltare la nivel regional.

În România există o tectonică activă a diverselor teritorialităţi superioare judeţului. Dacă limitele acestor teritorialităţi sunt destul de stabile în zona sudică a României, dar şi în Banat, în schimb, în Moldova, Transilvania şi pe faţada vestică a ţării asistăm la o dinamică importantă a lor. Numai că, pe vectori diferiţi: în Moldova avem de a face cu o divergenţă a teritorialităţii, inclusiv în ceea ce priveşte dimensiunea identitară, iar în Transilvania şi pe faţada vestică cu o convergenţă identitară.

Să începem cu zonele vestice. Încercările de reteritorializare ale Partiumului întreprinse de către statul român, imediat după încorporarea teritoriilor de dincolo de Carpaţi, prin inventarea efectivă a unor teritorialităţi regionale: crişană, suprapusă, în linii generale, actualelor judeţe Bihor, Arad, parţial Sălajul, şi maramureşeană extinsă, compusă, de asemenea, în linii generale, din judeţele actuale Satu Mare şi Maramureş, ce depăşeşte cu mult teritoriul Maramureşului istoric, nu au dat rezultatele scontate. Cel mai adesea locuitorii îşi însuşesc identitatea ce funcţionează şi la scara judeţelor (arădeni, bihoreni, sătmareni, sălăjeni etc.) sau folosesc o identitate superioară din punctul de vedere taxonomic – cea ardeleană, chiar dacă se află localizaţi dincolo de limitele istorice ale Transilvaniei. În ciuda faptului că toponimul Transilvania/Ardeal, ce defineşte un teritoriu dincolo de pădure, se potriveşte ca o mănuşă, privit dinspre Moldova sau din sudul ţării, denumirea i-a fost atribuită de pe un vector central-european. Astfel, limita vestică a teritoriului e fixată pe Munţii Apuseni şi dealurile Sălajului, chiar dacă în anumite intervale administraţia din Transilvania a gestionat şi teritorii aflate astăzi pe faţada vestică a ţării noastre.

Cum explicăm această convergenţă identitară ardeleană? Din perspectiva intrateritorială, acest fapt a fost posibil prin separarea faţadei vestice a României actuale de centralitatea majoră, tradiţională, ce a fost în istoria devenirii teritoriale chiar capitala statului maghiar – Budapesta. Lipsită de o centralitate majoră, această zonă s-a reorientat identitar şi datorită percepţiei pozitive a teritorialităţii transilvane în noua structură teritorială a României. Din perspectiva extrateritorială, privind lucrurile dinspre partea extracarpatică a României, s-a produs pur şi simplu o simplificare a românităţii de dincolo de munţi.

În ceea ce priveşte divergenţa identităţii moldoveneşti, lucrurile sunt destul de complicate. Alterarea identităţii moldoveneşti a fost determinată de acţiunea a două tipuri de forţe teritoriale: de natură exogenă şi endogenă. În cazul primei categorii, comprimarea politică a teritoriului vechiului stat moldovenesc a dus la premisele creării unor noi teritorialităţi, dintre care cele mai active sunt cea bucovineană şi cea răsăritean-moldoveană.

În cazul forţelor endogene, avem de-a face cu o acţiune a structurilor teritoriale pe care le-am considerat amice. Dar iată că Moldovei nu i-a fost foarte bine în componenţa statului român. Anihilarea centralităţii superioare, aşa cum s-a întâmplat în cazul Iaşului, în contextul proiectării şi construirii structurii naţionale, a dus la descompunerea treptată a teritorialităţii; în primul rând, a fost vorba de teritorialitatea superficială – modul de practicare a teritoriului, iar mai apoi şi pe cea profundă – identitatea, ceva mai stabilă în timp. Dar nici aceasta nu e de neînlocuit! Persistenţa noilor relaţii asimetrice, dintre noul centru şi noua periferie, poate afecta şi capacitatea de rezilienţă a structurilor teritoriale recentrate, care poate fi vinovată şi de inducerea în rândul populaţiei a unei realităţi de o subiectivitate crasă – starea de inferioritate în raport cu ceilalţi! Astfel, mecanismul de funcţionare al deteritorializării poate alimenta şi centrifuga identitară a unui teritoriu care îşi pierde capacitatea de autogestiune şi e prost gestionat din exterior.

Din această perspectivă, nu mai sunt de neexplicat fenomene ca disidenţa teritorială a bucovinenilor sau a vrâncenilor şi a gălăţenilor. Exemple mai sunt, şi încă unele foarte recente. Elucubraţiile politicienilor suceveni, conform cărora botoşănenii şi nemţenii au dorit dintotdeauna să fie bucovineni (afirmaţii repetate în contextul numeroaselor episoade ale regionalizării României) sau inventarea unei Bucovine Mici, nume atribuit (absolut inept!) părţii neocupate de austrieci a vechiului ţinut al Sucevei (zonele Paşcanilor şi Fălticenilor).

Dezagregarea identitară întunecă reperele, fracţionează grupurile identitare, creează diferenţe între cei care erau mai înainte asemănători. Unitatea după care se măsoară fiecare, pentru a aprecia nedreptatea suplimentară care-i este făcută, este soarta vecinului său. Şi conform acestei măsuri, efectul inegalităţilor dinamice este de a produce diferenţa de proximitate, cu alte cuvinte negarea apartenenţei la un anumit teritoriu, indiferent cât de evidentă este aceasta.

de George Țurcănașu, articol apărut în Ziarul de Iași, 6 octombrie 2022

Leave a Reply

Your email address will not be published.