Modele de regionalizare (I)

„Bâjbâielii” neproductive în drumul către o reformă administrativă sustenabilă i se poate pune capăt prin analiza şi înţelegerea unor modele din statele UE ce şi‑au conturat limitele administrative regionale. Am ales pentru exemplificare experienţa a patru state din UE: Franţa, Germania, Spania şi Polonia.

George Ţurcănaşu este lector doctor
la Departamentul Geografie
din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie,
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Primele trei au deja acumulată o experienţă de mai multe decenii: Germania a fost redefinită administrativ imediat după al Doilea Război Mondial (1949), dar şi în 1990, în cazul landurilor din fosta RDG, Franţa (1982 şi 2016), Spania (1978‑1983). În Estul Europei, doar Polonia şi‑a pus cu adevărat pro­blema realizării unor regiuni administrative (2006). Nu vom insista decât pe acele chestiuni ce e posibil să apară şi în cazul regionalizării României:

a) e mai bine să avem regiuni mici sau regiuni mari?

b) e mai bine ca decupajele regionale să urmeze limesurile identitare sau limitele de polarizare urbană ale marilor oraşe?

c) cum procedăm cu fragmentele teritoriale divizate şi cu dimensiune mică (subregională) ce au identitate teritorială bine definită, dar care îşi au capitala istorică în alte state?

1. Deci, ce facem dacă…

…regiunile sunt prea mici?

În 1982, Franţa realizează o reformă administrativă impunând regiunea ca reper administrativ principal. 22 de astfel de entităţi teritoriale au fost obţinute, fiind centrate pe oraşele principale ale sistemului urban naţional. Prima regionalizare franceză poate fi considerată materializarea administrativă a teoriei polilor de creştere a economistu­lui François Perroux.

În intervalul celei de‑a doua jumătăţi a deceniului al IV‑lea şi finalul anilor ’40, pornind de la conceptualizarea asimetriilor dintre agenţii economici şi creând noţiunile de unitate de conducere, unitate activă şi de influentă, macrounitate, unităţi dominante şi subordonate, structură în economie şi influenţă a structurii, F. Perroux glisează în plan teritorial aceste noţiuni. Efectul a fost crearea teoriei polilor de creştere(1949‑1954). Aceasta a fost formulată explicit în (1954) „L’Europe sans rivages”, Grenoble, Presses Universitaires de Grenoble. Debutul anilor ‘60 aduce în Hexagon aplicarea de facto a acestei teorii. Politicile teritoriale au discriminat pozitiv, în raport cu Parisul, centrele urbane aflate pe nivelul secundar şi terţiar al sistemului urban, prin încurajarea investiţiilor şi prin delocalizarea efectivă a unor instituţii ce funcţionau la nivel central. Două dintre cele patru Şcoli Normale Superioare s‑au delocalizat de la Paris la Lyon (1987 şi 2000), dar şi instituţii guvernamentale şi chiar ministere în alte oraşe franceze.

Din ianuarie 2016, Franţa metropolitană are 12 regiuni administrative continentale, la care se adaugă Corsica, recunoscută ca o comunitate cu statut special cu o autonomie mai mare (reconfirmată ca regiuneîn 2018). Aşadar, replierea a fost radicală. Motivaţia oficială a acestei intervenţii la nivelul gridului administrativ regional e dată de faptul că regiunile mici, centrate pe aglomeraţii urbane mai modeste dimensional (250‑400.000 de locuitori), incapabile să acumuleze servicii metropolitane, nu sunt competitive la nivelul UE. Ca urmare, acestea au fost ataşate regiunilor centrate pe metropole mai bine situate în ierarhia europeană, precum Lyon, Lille, Bordeaux, Toulouse etc. Teoretic, noua regio­nalizare rămâne în aceeaşi paradigmă a teoriei polilor de creştere, doar că la o altă scară.

Astfel, vechile regiuni Languedoc‑Roussillon (2,8 milioane de locuitori), Picardie (1,9), Poitou‑Charentes (1,7), Bourgogne (1,6), Champagne‑Ardenne (1,3), Auvergne (1,3), Franche‑Comté (1,2), Limousin (0,8) etc. se regăsesc acum în configuraţia mai noilor regiuni ale căror nume au ieşit recent din provizorat. Pentru unele dintre aceste noi regiuni obţinute prin fuziune, precum: Midi‑Pyrénées-Languedoc‑Roussillon, Alsace‑Champagne‑Ardenne‑Lorraine, Nord‑Pas‑de‑Calais Picardie sau Aquitaine‑Limousin‑Poitou‑Charentes, s‑au inventat toponime noi, care reflectă (doar!) parţial realitatea istorică şi geografică: Occitania, respectiv Grand Est, Hauts‑de‑France şi Nouvelle‑Aquitaine. Pentru altele, precum Auvergne‑Rhône‑Alpi sau Bourgogne‑Franche‑Comté, numele sunt compuse din toponimele regiunilor ce au funcţionat anterior anului 2016. Să fie oare un reflex al unor puternice identităţi regionale (devenite subregionale prin fuziunea administrativă) sau al unei recompuneri teritorial‑adminis­trative defectuoase? Greu de răspuns, având în vedere dinamica accelerată a teritoriilor şi centralităţilor lor, în condiţiile evoluţiei acestora în cadrul meta‑teritorial al UE sau la nivel global.

Chiar dacă polarizarea urbană a jucat rolul principal în decupajele regionale franceze, nu a fost ignorată problema identitară. Corsica, Bretagne, Normandia, Alsacia, Provence şi multe alte teritorii cu o identitate puternică se regăsesc în geometriile regiunilor create. E real faptul că unele limite sunt contestate de populaţia locală, dar într‑un stat ce are o îndelungată tradiţie în centralizarea structurilor teritoriale la nivel naţional, şi limitele regionale au suferit numeroase schimbări, fapt care a dus la anihilarea, pe alocuri, a teritorialităţilor mai vechi.

Şi această a doua regionalizare a Franţei a generat animozităţi regional‑identitare. Dacă de problema identitară a comunităţii corsicane s‑a ţinut cont, problema bretonă încă aşteaptă o rezolvare. Capitala istorică a bretonilor, Nantes, a rămas reşedinţa regi­unii Pays de la Loire, ce n‑a fost atinsă de intervenţia administrativă recentă.

A doua regionalizare a statului francez a imprimat o specificitate regională, faptul că regiunile administrative ale Franţei funcţionează la două niveluri NUTS – unele sunt încadrate la NUTS1, altele la nivelul NUTS2. Această reorganizare a dus dimensiunea medie demografică a regiunilor franceze la egalitate cu cele germane – peste 5 milioane de locuitori.

Să nu cădem în ispita realizării unor regiuni de talie mică. În România, o regiune mică din punct de vedere demografic devine un pitic economic. Regiunile nu sunt create pentru un ego urban deşănţat al unei reşedinţe de judeţ sau al alteia, ci pentru binele tuturor locuitorilor. Dacă vom crea entităţi cu dimensiuni reduse prin comasarea a două‑trei judeţe, vom crea din start un handicap regiunilor în ceea ce priveşte com­petitivitatea la nivelul UE. (Pe data viitoare)

de George Țurcănașu, articol apărut în Ziarul de Iași, 17 noiembrie 2022

Leave a Reply

Your email address will not be published.