Monitorul de Botoșani / „E bine că ne dăm seama de ce ne este ruşine să vorbim cu accent moldovenesc”

Alexandru Cohal este cercetător
la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”,
Filiala Iaşi a Academiei Române

Alexandru Cohal, vicepreşedinte al Mişcării pentru Dezvoltarea Moldovei, cercetător la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Filiala Iaşi a Academiei Române, susţine că elevii ar trebui să fie învăţaţi la şcoală ce este graiul local.

Reporter: Cum ați ajuns să studiați dialectele românilor, lingvistica?

Alexandru Cohal: Cercetarea modernă nu poate să nu țină seama de două aspecte foarte importante. Primul este îmbinarea a cel puțin două domenii care în cercetarea de tip clasic erau separate, în cazul meu sunt lingvistica și sociologia sau socio-antropologia. Eu sunt un sociolingvist, o combinație, o struțo-cămilă. Al doilea lucru important e că iese din domeniu, din catedră, ca să se combine cu business-ul, cu administrația publică și, în cazul meu, cu asociațiile. De aceea îmi vine la îndemână să activez și în Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei, pentru că urmez acest model al cercetării de tip nou. După ce am făcut Litere la Iași, am făcut Sociologie la Roma, am studiat cele două domenii și legătura dintre ele. M-am specializat în sociolingvistica migrației, un sertar special al domeniului. Asta am studiat zece ani din cei 15 petrecuți în Italia, unde am și lucrat o vreme, în cercetare. După ce am terminat experiența din Italia m-am întors la Iași, unde am aceeași meserie.

Să trecem la ceea ce studiați și pentru că suntem moldoveni, încep prin a întreba de ce ne e rușine să vorbim moldovenește?

Vorbirea este impactul principal, te vezi cu cineva la piață, cu prieteni, vorbirea este pe primul plan. De aceea este foarte politizată, fiindcă e foarte importantă. Și înainte de a ajunge la moldoveni, trebuie să spunem că nu numai ei se rușinează, în mai multe locuri cei care sunt mai aproape de capitala țării sunt mai mândri, vezi accentul Parisului, accentul londonez. Poate la noi e mult mai accentuat și mai stigmatizată vorbirea moldovenească. Dar și scoțienii, de exemplu, față de londonezi sunt văzuți ca ăia mai ciudați, mai depărtați, mai arhaici. Cam peste tot există această opoziție.

Da, dar noi suntem moldoveni și mi se pare mai pregnant fenomenul

Da, pare mai pregnant, dar dacă te dezlipești de problemă vezi că nu numai pe noi ne doare. De ce și în Scoția, Franța sau Italia? Toate cazurile astea au un numitor comun – de aia știința e frumoasă, că îți dă un model. Și numitorul comun este construcția societății, care e o construcție culturală, nu e bazată doar pe sânge și relații, ca la triburile din Amazonia, deși chiar și acolo există o anume structură. La noi, construcția societății noastre, de dată recentă, cu muguri prin secolul 16-17, când s-au setat niște realități, și societare și lingvistice, în secolul 17 și mai ales 18. În secolul 18 aveam o situație când țările române aveau o organizare, deși aparțineau de alte imperii. Aveam Țara Românească, chiar dacă nu era o statalitate modernă, avea o limbă de stat, era limba română și se numea limba valahă, a vlahilor. Existau tipărituri, administrații care vorbeau limba română, era și limba turcă, considerată peste, dar româna era recunoscută, limbă în care oamenii se identificau. În Moldova, cum ne spune și Cantemir în Descriptio Moldaviae, aveam aceeași situație. Dosoftei, și-a publicat Psaltirea în limba moldovenească. Ca lexic era la fel, dar pronunțările erau diferite. Nu era motiv de rușine, ci motiv de mândrie. Muntenii se mândreau că erau munteni, noi că eram moldoveni. Atitudinea vorbitorului era neutră față de pronunție, nici nu te mândreai, nici nu te rușinai. În Transilvania era un pic diferit, erau sub stăpânire austriacă o perioadă, era limba maghiară, germană, iar limba română era Cenușăreasa. Nu degeaba școala latinistă și revoluția centralistă „hai să ne unim cu țara”, vin de acolo, aveau nevoie de legătura cu limba română.

Și de când a devenit o rușine accentul moldovenesc?

Acea etapă probabil nu mai e în memoria oamenilor, dar în a cercetătorilor există. Dar e bine că ne dăm seama că ne este rușine, înseamnă că o oarecare mândrie se mai păstrează, dar e înecată. Revenim la secolul 18. Un cercetător ieșean, pe nume Ivănescu, a scris o carte din care cauză a urmat și o oarecare excludere a lui în anii 1980 din alaiul academicienilor de la centru. El a arătat, cu multe documente și citări, că înainte de unirea de la 1859 existau așa numitele „dialecte literare ale limbii române”. Deci exista o demnitate, lumea se regăsea într-o limbă a Moldovei, Muntenia avea aceeași situație și mai apoi Transilvania, Banatul și așa mai departe. Fiecare regiune, de fapt, fiecare țară, că nu existau regiuni atunci, avea o identitate lingvistică clară, care nu era în opoziție cu cea din altă țară românească.

La 1859, din motive politice de unificare și a deveni mai mulți, atunci numărul era foarte important, de a fi mai mulți vorbitori a unei limbi, s-a adoptat modelul francez, al revoluției franceze, așa numitul model lingvistic iacobin. Să avem o singură limbă „normată”, adică să se renunțe la dialectalism, la pronunțări regionale și la un anumit lexic, și din partea moldovenilor și a muntenilor și să ajungem să avem un numitor comun, un lexic de bază. Cu pronunțarea problema a fost mai drastică, tot pe modelul iacobin care privilegia pronunțarea pariziană, să avem o singură pronunțare, ortoepia. Academia română, nou-înființată atunci, care era compusă din oameni de cultură, dar care erau și oameni politici, asta e important și nu se spune acest lucru, a stabilit că modelul francez este de urmat, pentru a demonstra și construi unitatea românilor. De asta elementele standardizării limbii. E foarte important modelul francez în povestea centralismului românesc. Francezii iacobini, revoluționarii pe care-i știm, au intrat cu tancul, vorba vine, că nu erau tancuri atunci, peste regiuni, în anii 1770 – 1790, în limbile de acolo și le-au măturat. În administrație toate documentele trebuiau să fie în limba de la Paris, la școală se predă în limba de la Paris. Totul părea frumos, dar oamenii au fost foarte loviți, s-au împotrivit, au fost lupte și violențe, iar iacobinii au dat înapoi o perioadă. Povestea e importantă pentru că ai noștri pașoptiști au preluat această tendință ca fiind modelul absolut și au mers orbește înainte din două motive. Unu, pentru că, pe de o parte graiurile din Moldova, Muntenia, Transilvania nu erau atât de mult reprezentate, ca fiind distanțate structural cum era în Franța, unde anumite regiuni aveau practic aproape o altă limbă. La noi diferențele dialectale sunt mai mici, nu a fost atât de multă împotrivire. Deci rezistența comunităților, a elitelor locale, a fost mai mică. Și doi, am luat la grămadă soluția politică de unire a celor două state Moldova și Țara Românească cu soluția lingvistică. Deci elitele de atunci erau convinse de modelul francez, asta era soluția. Francezii aveau să revină în anii 1950-1960 la viziunea lor, dar atunci la noi era comunismul cel mai crunt.

Trebuie să vorbim despre asta, nu doar că nu au revenit comuniștii, dar au stabilit limba formală ca fiind singura valabilă.

Da. Trebuie însă o mică paranteză înainte de a ajunge la comunism, până la 1918 Transilvania nu era în România. Transilvanismul a avut un rol important în a potența acest model centralist, am explicat de ce. Iar mișcările din Moldova au amuțit și s-a produs ceea ce în termeni științifici se numește autocolonizare, o parte din elite au rămas cu centralismul francez, cu stigmatizarea vorbirii moldovenești, care însemna și stigmatizarea socială a locuitorilor Moldovei. Chiar mulți intelectuali ieșeni au spus că asta este soluția politică și culturală corectă. Nu erau atât de evidente atunci decalajele de acum, sociale și economice.  Dar vine  primul război mondial, unde li se spune românilor că trebuie să fie uniți, apoi perioada interbelică, cu trei dictaturi și după, comunismul. Deci nu am avut o discuție care să problematizeze libertatea oamenilor, nu neapărat a regiunilor. În perioada interbelică dezbaterea intelectuală nu a fost, ca în comunism, ucisă, dar s-a accentuat centralismul, în care s-au adâncit toate procesele de stigmatizare a Moldovei, inclusiv la nivel lingvistic. Cu o singură excepție. Conform directivelor franțuzești, revoluționarii susțineau că în 30-40 de ani toate dialectele locale din Franța vor dispărea complet. Noi am preluat chestia asta, însă la noi, lingviștii au spus: hai să tezaurizăm aceste dialecte prin studiu, hărți, plăci de gramofon, înainte ca ele să moară. Ei bine, eu la institut astăzi lucrez la un atlas regional grație acestei viziuni care a început în anii interbelici și care a continuat în comunism, fiind tolerată de sistem sub numele studiere lingvistică și etnografică a graiurilor locale. Dar nu am avut voie niciodată să spunem că studiem limba vorbită regional, cuvântul regiune trebuia exclus.

Cum s-a ajuns de la asta la asocierea moldovenilor cu lenea, chiar prostia?

Centralismul lingvistic face următorul lucru, creează simptomul cetății asediate. Adică trebuie să conectăm stigmatizarea noastră cu un sacrificiu, de dragul de a rezista împotriva inamicilor. Nu avem voie să vorbim despre limbi regionale, pentru că, dacă vorbim, dăm apă la moară rușilor și rusofonilor care vor să ne fure nu doar Basarabia, dar și Doamne ferește, Iașul și Moldova. Deci stigmatizarea servește centralismului lingvistic și cultural. Adică, trebuie să fim neapărat strâns uniți în jurul Bucureștiului pentru că trebuie să rezistăm inamicului. Politicile lingvistice sunt o consecință a politicilor naționale, bazate pe cetatea asta asediată.

Totuși, în 2022, să spui despre cineva că e prost pentru că are un anumit accent, pare cam mult.

Este o chestie creată. Mai trebuie să spunem un lucru. În lingvistica românească există o teamă de a pronunța acest cuvânt, regional. Sau varietate regională. Inclusiv pentru faptul că la sud de Dunăre există niște insule de românitate, le știm de la școală, megleno-românii, aromânii și istroromânii, care sunt foarte puțini. În momentul în care spui că aceste comunități vorbesc niște varietăți ale limbii române din afara României și le urci în nomenclatorul acesta care pornește de la grai – care nu are putere politică – către limbă, care are, îi dai o recunoaștere politică acelei varietăți lingvistice. Și există temerea politică a unor lingviști care spun nu, este limba română standard, avem doar subdialecte, ceea ce eu numesc „varietate regională moldovenească a limbii române”, asta e sintagma corectă științific. Care a rămas mai mult prin pronunțare, pentru că lexic și gramatical s-a nivelat, dar asta a rămas din vechea limbă a lui Cantemir, pronunțarea, care moare cel mai greu. Deci, nu e bine să spunem regional, pentru că, cineva ar putea să creadă în Grecia, unde aromânii sunt tratați foarte dur, că noi am vrea să fie recunoscuți ca fiind o comunitate cu o limbă, care ar fi limba română. Nu, noi trebuie să spunem oficial că vorbesc un dialect, un grai și nu avem pretenții.

Italienii ce fac pentru a păstra dialectele lor?

Diferențele între regiuni erau mult mai mari decât la noi și au găsit resurse pentru că se identificau foarte ușor cu limba locală. În Moldova sfârșitul Evului Mediu ne-a găsit fără taxe vamale, fără organizare sau obiceiuri evident diferite de la un ținut la altul. Asta a contribuit negativ la recuperarea identității regionale. Asta distinge Italia de România, acolo diferențele erau foarte mari. Stereotiparea culturală există în toată lumea, dar la noi este orientată spre scoaterea în evidență mai mult a defectelor, nu și a defectelor şi calităților, cum e la italieni, de exemplu. În Constituția nouă a Italiei, de după război, se specifică clar, că există regiuni, limbi minoritare regionale, autonomii regionale. Și că există inegalități între regiuni. Italienii suferă și acum de un stat centralist, dar măcar au pus astea în constituția italiană. Cei care au făcut constituția au spus trebuie să ajutăm sudul, de unde am luat putere politică la unire. În continuare se construiesc autostrăzi în sud cu bani din nord, din Lombardia și Piemont. La ei, elitele regionale au făcut presiuni și au fost introduse astea în constituție. Noi n-am avut acest lucru.

Bun, care ar fi soluția să scăpăm de stigmatul acesta, că este un stigmat.

Există soluție și nu poate să reflecte ce se întâmplă în Italia și în Franța, soluția trebuie să vină cu ce avem noi. Trebuie să reparăm ce am stricat. Noi, practic, în momentul acesta, nu mai avem varietate regională moldovenească a limbii române. Există niște rudimente, chestii puternice, dar care nu mai construiesc o limbă. Pronunțarea, accentul, fonetismele astea, înmuierea pronunțării, închiderea vocalelor „mânî” în loc de„ mână”, modelul acesta moldovenesc e singura rămășită a ceea ce pe timpul lui Cantemir era limba națională. Nu putem reconstrui acea limbă, dar trebuie să dăm demnitate vorbirii moldovenești.

Și moldovenilor, nu mă interesează să fie recunoscută limba moldovenească, ci să nu mai fie numiți moldovenii cine știe cum.

Noi trebuie să acționăm cu instrumente de politică lingvistică. Cercetătorii ca mine trebuie să scrie articole, să producă dezbateri în sânul Academiei, să aibă curaj și să arate cu argumente că normarea făcută prin academia însăși, care a avut un rol istoric la momentul respectiv, a produs niște probleme care s-au reflectat psihologic, cultural, prin migrație, depopulare, stigmatizare, inclusiv din cauza durității excesive, cine nu vorbea ca la București era stigmatizat. Trebuie să arătăm că această problemă a fost creată, nu e un dat natural și a avut un caracter de exagerare. Profesorul Stelian Dumistrăcel, un sucevean care a bătut toată Moldova și știa toate graiurile pe de rost propunea, încă din anii 80, în revista „ Limba română”, să existe un fel de atlas dialectal din care copii să învețe la școală. Astfel, spunea el, nu vom revitaliza dialectele, dar copii vor înțelege de ce în familie se vorbește într-un fel, limba de acasă, și care e rolul vorbirii corecte și diferența dintre vorbirea corectă și cea incorectă. El spunea asta cu multe limitări și a fost un act de mare curaj în anii 1980, eu pot spune mai mult acum, asta e o soluție, nu pentru a învăța elevul limba corectă, aia normată, o învață oricum, dar copilul va învăța că vorba de acasă are demnitate socială dacă o găsește în manual. Nu îi va mai fi rușine să o vorbească pe stradă la Botoșani, la Cluj sau chiar la Ploiești.

Dar la București?

Și acolo. Acum copiii trăiesc o mică schizofrenie. Din punct de vedere lingvistic există un termen care se numește diglosie. Înseamnă că, de exemplu, în Italia, vorbești în dialect pe stradă, la școală, la poștă. Nu te ridici în picioare când vorbește doamna de la birou cu accent bucureștean și treci imediat pe limba standard. Nu, există demnitatea vorbirii locale. Iar vorbirea standard rămâne și ea oficială, nu o ia nimeni. Ei bine, acest instrument al educației redă demnitate copilului. El înțelege că o mamă vorbește într-un fel și nu e greșit, chiar dacă la școală se vorbește altfel. E greu, pentru că încă din perioada interbelică, spun cercetătorii, anii 1920-1930, la școală profesorii băteau copiii peste mână, peste gură, atunci când spuneau „chicior” în loc de „picior”, de exemplu.

Și cu ce e diferită metoda asta de cea de pe vremea comunismului, când la desenele alea animate dublate în română, personajul negativ vorbea cu accent moldovenesc?

Așa este, dar eu vreau să spun că rădăcina nu e în comunism. În comunism s-a întâmplat sovietizarea, tot de esență iacobină. Rușii au vrut să creeze un bilingvism, cu limba rusă – limbă suprapusă, și să controleze toate celelalte limbi din imperiul rus. Ba chiar le-au dat demnitate, limba română din republica Moldova a devenit limba moldovenească, de exemplu, tocmai pentru a pune o presiune față de România sau față de Ucraina, după 1990. De asta ucrainenii se feresc să ne dea nouă demnitate lingvistică, pentru că au o luptă mare cu rușii de acolo. La noi, rușii au obligat în anii 1950 intelectualii vremii, marii lideri de școală lingvistică, aproape cu pistolul la tâmplă, să scrie articole în care să spună că limba română este o limbă populară, a poporului și limba cultă, plină de italienisme, franțuzisme și germanisme trebuie epurată de elementele astea reacționare, că trebuie să apropiem limba de popor și că trebuie să vorbim ca poporul. A fost un nou asalt centralist, de data aceasta dușmanii au devenit intelectualii care aveau culoare regională, care puteau să dea demnitate regionalismului, culorilor locale, cum s-a întâmplat în țările din Occident. Am pierdut această șansă din cauza sovietizării. Și s-a inventat următorul mod de a stigmatiza vorbirea. S-a luat limba de la București, cea a televiziunii; trebuie să acceptăm și asta, că prin apariția televiziunii și a radioului a fost mult mai simplă omogenizarea. Si a continuat şi politica pedepselor corporale. Noi am trăit în Coreea de Nord, să nu uităm asta, profesorii aveau misiunea „sacră” să păstreze limba. Iar ortoepia asta a continuat, tot pe modelul cetății asediate.

Deci au urmărit un soi de nivelare a limbii în toată țara.

Da, însă în același timp am avut o șansă, lingviștii care au scris lucrurile alea oribile în revistele de sub comunism au obținut în schimb cercetarea regională în etnografie, folclor, muzică și lingvistică.

Cercetare sub o mască, de fapt.

Da, dar au făcut-o foarte bine, la atlasele noastre lingvistice și etnografice se uită cu jind francezii și italienii, că ei nu au făcut asta așa de intens și cu așa metodă cum am făcut noi.

Nu se folosesc la școală resursele astea.

Și sunt consecințe. Scriitorii moldoveni scriau în limba de acasă. Creangă publica la Junimea și scria ca acasă. Iar așa ajungem la faptul că opera lui Creangă este aproape imposibil de citit astăzi de școlari. Nimeni nu spune că acesta este centralism, dar eu o spun. În momentul în care îi iei copilului toate instrumentele de a avea acces la fonetismele și lexicul regional pentru generații la rând, el nu va mai înțelege. Și nu e singurul caz. Ce s-a întâmplat cu scriitorii? A fost încurajată limba standard, iar acele cuvinte folosite de scriitorii moldoveni nu mai erau urme ale regionalismului, ci au devenit elemente stilistice, vezi bine. Adică dădea mai bine în frază „mânî”, în loc de „mână”, la Eminescu. Această reconstrucție a la Orwell, a posteriori a realității a fost încurajată în universități, din partea criticii literare. Inclusiv la Sadoveanu, adică el avea vorba așa ca să dea culoare locală la frații Jderi, nu că era moldovean.

Spuneați de migrație, cum a afectat asta, în afară de bucureștenizarea moldovenilor?

Cu cât studiezi mai mult un lucru îți dai seama că dracul nu e atât de negru. De exemplu, este aproape o minune că această pronunțare moldovenească încă mai persistă, în ciuda bătăilor din școli, a umilirii și altor aspecte. Eu consider că un factor important în păstrarea acestui moldovenism în vorbire o constituie migrația. Îndepărtarea de obiect te face să fii critic atât cu obârșia cât și cu destinația. Este mult mai ușor să te simți stigmatizat în Iași, dacă nu ai plecat niciodată de acolo, dar odată ce ai plecat la București sau în Sălaj și vezi cum stau lucrurile, încep să îți revitalizezi vorbirea, să îți dai seama de centralism, chiar dacă nu ești om de știință. Poate părea paradoxal, dar așa este. Există un moment al cercetării românești, când Marilena Tiugan, cercetătoare, în 1985, împotriva curentului centralist, scrie într-o teză  de doctorat și în două articole publicate că vorbirea moldovenilor a oltenilor și a ardelenilor la București, după prima generație, la cei care stau acolo de mai mult de zece ani, recapătă demnitate. Deci, în primă fază, respectivii se duc la București și renunță la graiul lor pentru a fi acceptați și a avea capital social, după care revin la acesta, ca marcă identitară. Același lucru se întâmplă cu migranții noștri care ajung în Italia, Spania sau în Germania.

Moldovenii noștri de la București, Cluj sau Arad sunt cei mai buni agenți care pot fi catalizați de o mișcare politică sau lingvistică care să arate că prin această centralizare și ștergere a identității prin limbă li se creează o problemă. Că graiurile locale din Muntenia sunt la fel de stigmatizate ca cele din Moldova. Dacă stigmatizarea vorbirii din Moldova este deseori asociată cu anacronismul, lenea, sărăcia…

Prostia…

Nu, prostia nu, aici e interesant. Celor din Muntenia, oltenilor inclusiv, lor li se asociază vorbirea locală, să zicem regională, cu prostia. Spre exemplu, așa e perceput faimosul singular în loc de plural, „ei e proști”. Acest aspect, care e dialectal, nu e incorect în vorbirea lor de acasă, dar e asociat cu prostia. Ce vreau să spun e că în afara protipendadei politice de la București, acest model centralist nu servește nimănui, nici măcar Bucureștiului. Modelul e greșit și e contra-productiv. Nu e o luptă moldoveni contra ardeleni sau bucureșteni, ci trebuie să subliniem că modelul este nociv pentru toată lumea, inclusiv pentru bucureșteni care – ştim – sunt Mitici, deci şi ei, ca regățeni, sunt astfel antagonizați.

Scriați la un moment dat că noi, moldovenii mâncăm fără E-uri, carni, pâini, sari. Cum facem să fim mândri de limba ce-o vorbim?

Lucrurile se întâmplă prin agenți de schimbare, sociologia ne învață asta. Poporul nu acționează, ci agenții schimbării. Iar acum agenții schimbării sunt migranții și remigranții. În momentul în care persoanele care contează, agenții de schimbare, migranți sau nu, își asumă identitatea regională, în situații semioficiale și oficiale, nu acasă la noi pe prispă, atunci redăm demnitatea acestor pronunțări, intracomunitar. Căci nu trebuie să îi convingem pe bucureșteni că vorbim noi bine. În primul rând trebuie să ne convingem pe noi. Eu nu trebuie să ridic în picioare să vorbesc ca la București când intră un bucureștean la mine, la instituţie. Despre asta e vorba. Agenții de schimbare trebuie să își asume vorbirea moldovenească funcțională comunitar.

Ar ajuta o recunoaștere la nivel oficial că regionalismul există, că vrem noi sau nu?

Eu cred că mai ușor poți construi o regiune controlând limba și promovând regionalismul lingvistic, ceea ce eu vreau să fac, decât trăgând de partea cealaltă a mesei, de politică și de politică economică.

Da, însă durează.

Da. Dar să revenim a soluții. Agenții de schimbare deja acționează, doar trebuie încurajați, trebuie să arătăm nu o încurajare din asta viscerală, că e bine să fi moldovean ca să producem un soi de naționalism regional moldovenesc, nici vorbă. Noi trebuie să creăm niște mecanisme raționale. Și trebuie să urmărim ce se întâmplă la firul ierbii. Da, ar fi bine să fie studiată la școală, să ai dintr-a întâia într-a cincea câteva paragrafe în care se explică de ce se spune „şizmâ”, „chicior”, fără să încurajăm neapărat această vorbire. E necesară măcar o discuție de introducere în școală a predării unor elemente de limbă regională. Noi la școală învățăm o atitudine, nu doar cunoștințe: să nu plagiem, respectul, şi mai mult decât atât. Iar dacă introduci la școală educație privind graiul local, redai demnitate acelui grai local.

Sunt lucruri din Moldova care s-au muzeificat, au înțepenit, cum ar fi portul popular, cântecele noastre, de care nu prea se mai vorbește. Pot fi folosite modern, gândiți-vă la muzică, hip-hop chiar, gen Fără Zahăr. Ei sunt agenți de schimbare. Sau muzica din Republica Moldova care intră în discografia României. Aceste elemente, nu foarte oficiale, dar foarte puternice, sunt agenți ai emancipării, de data asta, că de asta avem nevoie:  revitalizare, emancipare. Aduci printr-un canal foarte sexy, muzical, fonetisme moldovenești. Sau basarabene, care sunt din aceeași familie a varietății regionale moldovenești. Tânăr fiind, după ce asculți inflexiunile unui artist din Basarabia, probabil o să te uiți altfel la o ie. Sau la Creangă. Deci, această schizofrenie lingvistică se rezolvă prin promovarea lucrurilor timpului nostru. Dacă-l citim în continuare pe Creangă nu rezolvăm mare lucru, trebuie să promovăm ce avem. Căci avem instrumente aici la noi, nu trebuie să mergem la București să cerem voie. Trebuie să le spunem copiilor noștri că repertoriul lingvistic este făcut din mai multe elemente, gata cu dictatura: avem o singură limbă, dar mai multe varietăți. Nu trebuie să reproducem modelul centralist orbește, iar asta putem să o vorbim în micro-comunitățile noastre. Și eu o fac.

un interviu de Cătălin Moraru, apărut în Monitorul de Botoșani, 24 octombrie 2022

Leave a Reply

Your email address will not be published.