O societate civilă anesteziată

Sunt oare atacurile actuale asupra justiţiei mai puţin grave decât ordonanţa 13 de la începutul anului 2017? Nu, sunt mai grave, fiindcă acum au fost anihilate toate vocile independente din justiţie. În urmă cu cinci ani, în plină iarnă, lumea a ieşit pe străzi, în pieţe, au fost demonstraţii impresionante, care au făcut ca guvernarea PSD să dea iluzia că bate în retragere. Concesiile făcute atunci sunt răzbunate acum. De data aceasta, în indiferenţa generală.

Alexandru Călinescu este profesor emerit
la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
din Iaşi, critic literar şi scriitor

Veştile curg una după alta, mai exact: una mai îngrozitoare decât alta, şi reacţiile sunt palide sau chiar inexistente. Justiţia e cu mâinile legate, lupta împotriva corupţiei a devenit o amintire. Un impostor, Bogdan Licu, s-a cocoţat la Curtea Constituţională, cu binecuvântarea noului USL. Absolvent (mediocru) al unei universităţi particulare neacreditate în acel moment, plagiator (în final a renunţat la titlul de doctor obţinut fraudulos), fără nici o realizare notabilă în posturile – importante – pe care le-a ocupat, Licu e dovada vie a tratamentului preferenţial de care se bucură impostorii în regimul Iohannis. Nu numai Curtea Constituţională rămâne un instrument politic, la Parchete, la CSM situaţia e la fel de jalnică, mai toată lumea face sluj în faţa politicienilor de la putere. Impostura a proliferat şi la ICR, cu numiri aiuritoare, sfidând bunul simţ. Vechi practici balcanice – adaptate la specificul românesc – sunt potenţate la maximum, încât peste tot (ministere, servicii publice, inspectorate, consilii de administraţie etc., etc.) sunt plasaţi prieteni, rude, foşti subalterni îndatoritori, cunoştinţe ale prietenilor şi ale rudelor, persoane cu „merite de la patuzsopt” care erau păstrate la naftalină (vezi cazul Toni Greblă) formând o reţea pentru a cărei destructurare, într-un viitor ipotetic, va fi nevoie de un miracol.

Toate acestea se petrec cu acordul – dacă nu sub impulsul – Marelui Absent, preşedintele ale cărui rare apariţii sunt consacrate unor mesaje cu teme geopolitice, goale de conţinut din cauza limbii de lemn. Artizan al alianţei dintre PNL şi PSD, impunându-şi favoriţii (Cîţu, apoi Ciucă) în fruntea guvernului şi a partidului liberal, Iohannis nici nu mai poate fi socotit doar o deziluzie, ci pur şi simplu un personaj toxic, ale cărui opţiuni au afectat grav viaţa politică românească. În fruntea guvernului avem un militar de carieră, vorbind poticnit, cu eforturi, şi care s-a compromis iremediabil reacţionând precum Ponta atunci când a fost dezvăluit plagiatul din teza de doctorat. Guvernul e pe măsură – populat de semidocţi, de indivizi străini de domeniul pe care îl gestionează (Dîncu la Apărare, de pildă), unii miniştri intrând în memoria colectivă doar prin declaraţiile lor de un comic irezistibil. Nu altfel e Parlamentul, cu puţine excepţii, majoritatea constituindu-se într-o maşinărie de vot ce acţionează ca un tăvălug, cum s-a întâmplat la validarea numitului Bogdan Licu.

După această foarte sumară trecere în revistă a mişmaşurilor şi abuzurilor care se petrec zi de zi nu pot să nu mă întreb: sunt oare atacurile actuale asupra justiţiei mai puţin grave decât ordonanţa 13 de la începutul anului 2017? Nu, sunt mai grave, fiindcă acum au fost anihilate toate vocile independente din justiţie. În urmă cu cinci ani, în plină iarnă, lumea a ieşit pe străzi, în pieţe, au fost demonstraţii impresionante, care au făcut ca guvernarea PSD să dea iluzia că bate în retragere. Concesiile făcute atunci sunt răzbunate acum. De data aceasta, în indiferenţa generală. Ce s-a întâmplat între timp? A intervenit resemnarea? Dezgustul? Frica? Toate astea la un loc? Cum să ne explicăm scorurile la capitolul încredere pe care le obţin Ciucă şi Ciolacu?

Societatea civilă, câtă mai e, agonizează. Grupul pentru Dialog Social are ecou doar într-un cerc restrâns. Câteva ONG-uri sunt active, dar şi impactul lor este limitat. Presa scrisă, cu câteva excepţii, nu contează. Televiziunile fac, mai toate, jocul puterii. Pentru România TV, de exemplu, Iohannis şi Ciucă au devenit personaje de-a dreptul sacre, n-ai voie să-i atingi nici cu un fir de păr, de unde diabolizarea „neomarxiştilor” care îndrăznesc să saboteze sfânta alianţă. Ministrul Budăi se plimbă de la o televiziune de ştiri la alta (e drept că e şi foarte fotogenic) ca să aflăm că pensiile cresc continuu şi vor creşte atâta vreme cât PSD va fi la guvernare. Nivelul emisiunilor TV este lamentabil, pendulând între senzaţionalismul ieftin şi „dezbaterile” plicticoase. Oamenii, cei nemulţumiţi de ce se întâmplă, se defulează pe reţelele de socializare, numai că acolo revolta e strict individuală, iar like-urile înseamnă o solidarizare platonică. Populismul face ravagii, Şoşoacă, Simion şi ceilalţi eiusdem farinae ne-o arată fără ca societatea civilă sau, în unele situaţii grave, justiţia să reacţioneze în vreun fel.

În această bălteală generalizată, vocile lucide – care există, totuşi – nu au şanse. Trâmbiţatul proiect „România educată” e o farsă; la fel, speranţa (alimentată tot de către Iohannis) că vom avea o „Românie normală”. România anului 2022, România lui Iohannis, Ciucă, Ciolacu etc., e o Românie a impostorilor, a corupţilor, a unei justiţii neputincioase, a unui învăţământ pus pe butuci, şi – din păcate – a unei societăţi amorfe. Cei care asigură dinamismul economic şi, nu de puţine ori, efervescenţa culturală merită toată admiraţia noastră. Ei ocupă însă o poziţie marginală, oligarhia îi tolerează tocmai fiindcă profită de competenţele şi de talentul lor, având însă grijă să nu-i aducă prea în faţă pentru ca să nu îi fie periclitate interesele. Fractura dintre România dinamică şi România inerţială se adânceşte, iar societatea civilă ar trebui să se dezmeticească şi să intervină până nu e prea târziu.

articol de Alexandru Călinescu, apărut în Ziarul de Iași, 6 mai 2022

Leave a Reply

Your email address will not be published.