pressHUB / Punctul de minim (România tot mai needucată 2)

„Cu maximă onestitate, fără emfază și cu tristețe”. Așa își descrie ministrul Educației declarația prin care constată – după mai bine de zece ani de când se află la cârma educației din România (în guvern sau ca președinte al Consiliului Național al Rectorilor, dar și în alte funcții) – că educația din România a ajuns la un punct minim.

Ciprian Mihali a predat timp de două decenii filosofia contemporană
la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Între 2012 și 2016 a fost ambasador al României în Senegal
și în alte șapte state din Africa de Vest.
Din 2016 până în 2020 a lucrat în domeniul
cooperării internaționale la Bruxelles.

Și nu avem niciun motiv să ne îndoim de „maxima” sa onestitate și tristețe, dar și de lipsa emfazei (despre care, între noi fie vorba, nu știm ce caută aici). Dar onestitatea și tristețea da.

Pentru că puterea politică din România s-a organizat într-un mod atât de complet și de rafinat, încât reprezentanții ei cei mai de seamă pot recunoaște „cu maximă onestitate” fie că România este „un stat eșuat”, fie că „s-a ajuns la un punct de minim cu calitatea educației din România”.

Pot recunoaște asta nu doar fără să se întâmple ceva (asumare a responsabilității, recunoaștere a erorilor făcute, ba chiar demisii de onoare), ci chiar făcând din onestitatea lor cea tristă și lipsită de emfază o virtute: „da, distinși compatrioți, avem curajul de a spune că am însoțit în toți acești ani România spre eșec și educația spre un punct de minim, de aceea merităm să vă guvernăm în continuare”.

Dar cum am ajuns în situația în care cei mai importanți și mai longevivi responsabili ai educației românești să declare eșecul ei la oră de vârf la televizor și lumea să-i aprobe? Nu cumva chiar faptul că o asemenea declarație e posibilă și rămâne fără urmări pentru cel care o face este el însuși un eșec al educației și al societății?

Adică nu cumva școala românească a scos pe bandă rulantă, decenii la rând, produse atât de proaste încât au devenit incapabile să discearnă între eșec și succes, să facă legătura între putere și responsabilitate, să înțeleagă efectele dramatice ale deșcolarizării și lipsei de educație asupra societății?

Cum am ajuns deci în acest punct de minim, știind bine că el este temporar un punct de minim, pentru că va putea fi urmat, sub aceeași înțeleaptă, dar neclintită, guvernare de alte și alte puncte de minim, și „mai minime”?

De treizeci de ani încoace, cu deosebire în ultimii zece, soarta școlii românești e decisă de oameni plini de tot felul de diplome. Vreme de vreo douăzeci de ani după 1989, nimeni nu a putut anticipa corect efectele fabricilor de diplome care au evacuat din universitățile private (și nu numai) orice educație.

Lipsa de educație este efectul unor programe de învățământ din care au lipsit conținuturile reflexive, creative și critice. Studiile universitare s-au umplut de cuvinte magice precum „management performant”, „implementare”, „reziliență”, „marketing”, „comunicare și relații publice”, aceste piese de lego interschimbabile din care poți construi orice, mai ales diplome.

Un învățământ mimetic și industrializat, bazat pe copierea manualelor occidentale și îndoparea unor falși studenți care plăteau însă generos pentru iluzia că au învățat ceva.

Ceea ce s-a pierdut din școli până la acest punct minim descoperit „fără emfază” este cunoașterea însăși și tot ce se află în jurul ei. Și nu e vorba doar despre cunoaștere ca proces de acumulare și structurare de informații, ci, mai ales, despre înțelegerea condițiilor sociale, culturale, economice sau mediatice în care se produce cunoaștere și dinamica ei.

În vreme ce regimentele de specialiști în management și comunicare ieșeau cu diplome din universități și saturau instituțiile publice până la metastază, cei rămași în școli pentru a-i învăța pe ceilalți cum să învețe au perpetuat modelele unei pedagogii desuete, venind dintr-o epocă în care informația era rară, iar cei care o posedau erau stăpânii absoluți peste elevi.

Pe cealaltă ușă a universității, au ieșit, de asemenea, armate de profesori neinstruiți și incapabili să instruiască, la rândul lor. Copiii de azi, aceia pe care mai avem răbdarea să-i ascultăm, nu se plâng că nu învață sau că învață prea mult, ci că le-a fost amputată bucuria cunoașterii, plăcerea descoperirii, fiorul curiozității.

Iar atunci când acestea dispar – și dispar chiar devreme, umplând școlile românești de tristețe – rămâne școala făcută cu forța: profesorii cu amenințările, părinții cu șantajele emoționale și copiii cu depresiile.

Niciun PNRR nu va face minuni în România câtă vreme școala e percepută de atât de mulți copii drept un loc al suferinței și al pierderii timpului și energiei.

Nicio onestitate ministerială înșurubată în seiful cu miliarde de euro nu va schimba percepția asupra educației ca fie inutilă (căci cine reușește cel mai bine în societate, în guvern, în instituțiile publice, dacă nu analfabeții?), fie ca traumatizantă.

De aceea, tristețea prefăcută a ministrului – grație căreia, nu-i așa, își poate justifica prelungirea indefinită a mandatului – nu are absolut niciun fel de relevanță dacă e s-o comparăm cu tristețea reală, zilnică, a milioanelor de copii atunci când văd cum arată manualele, cât de anacronic li se predă la clasă și cum descoperă o mie de alte locuri mai interesante decât școala din care pot învăța.

Societatea cunoașterii nu iartă pe nimeni și continuă să producă decalaje, oricâte poezii cu „oportunitate”, „implementare” și „reziliență” vom recita. Poezii care nu fac decât să ornameneze societatea ignoranței spre care continuăm să ne îndreptăm, în care impostura educațională, plagiatul și diploma inutilă continuă să stea cu regele la masă.

un articol de Ciprian Mihali, apărut în pressHUB.ro, 24 mai 2022

Leave a Reply

Your email address will not be published.