Regionalizare (VI)

Are România un sistem de guvernanţă adecvat la un nivel teritorial imediat inferior naţionalului?

În structura unui sistem teritorial, indiferent de scara la care ne referim (locală, regională sau naţională), reţeaua de aşezări reprezintă subsistemul cel mai vizibil, dar şi forma „cea mai persistentă care intră în alcătuirea sistemul spaţial al unei societăţi” (Archeomedes, (1998), Des oppida aux métropoles). Ori reţeaua de aşezări, rezultată din multiplele negocieri cotidiene ale grupurilor umane cu distanţa şi cu mediul, desfăşurate timp de secole, urmează liniile de forţă ale spaţiului geografic fizic: marile văi ale râurilor şi fluviilor, depresiunile intramontane sau intracolinare, zonele de contact geografic (litorale, piemonturi). Modul în care structurile majore ale spaţiului pe care se mulează reţeaua de aşezări – principala tehnică de încadrare teritorială (geograful francez Pierre Grou e părintele conceptului) – se înscrie în timp în arhitectura teritorială şi are în orice prezent al unei entităţi teritoriale de tip politico-administrativ (comună, judeţ, regiune, stat) un dublu efect:

– în primul rând, este vorba de logica „naturală” a construcţiei interne: o câmpie sau o reţea convergentă de văi către o mare depresiune internă facilitează controlul politic şi militar sau administrarea centralizată a resurselor social-economice cu o anumită eficienţă energetică, pe când un teritoriu fragmentat din perspectivele fizico-geografice sau identitare va îngreuna în mod considerabil funcţionarea unei structuri centralizate şi va conduce de cele mai multe ori la un sistem administrativ federal sau regionalizat; relativizând si schematizând, Elveţia, Italia sau Germania pot fi bune exemple în acest sens, însă mai evident este cazul statelor de întinderi uriaşe (SUA, Rusia, India etc.) unde, alături de distanţă, eterogenitatea cadrului natural impune o manieră policentrică de gestionare a spaţiului şi sisteme federale;

– în al doilea rând, odată cu diminuarea frânei distanţei prin inventarea tehnicilor de eficientizare a consumurilor energetice şi a dezvoltării sistemului de circulaţie, sistemul teritorial se vede din ce în ce mai integrat în sisteme de rang superior, ele însele cu propriile lor structuri spaţiale ordonatoare.

Iată că, odată schiţat cadrul teoretic, putem răspunde la întrebarea: dacă guvernanţa în România la nivelul administrativ imediat inferior naţionalului (judeţul) e adecvată sau nu? Şi nu e!

În primul rând, teritoriul României se suprapune unui spaţiu fragmentat, Carpaţii, în special, comportându-se adesea ca bariere în calea relaţiilor inter-teritoriale. Teoretic nu ar fi insurmontabile, dar practic, insuficienţa infrastructurii de transport creează sincope în ceea ce priveşte polarizarea urbană. Chiar şi în cazul României extracarpatice, Moldova nu e suficient de bine conectată la infrastructura de transport a sudului ţării.

Lipsa, timp de mai bine de un secol şi jumătate, a unui nivel administrativ regional (nu punem la socoteală foarte scurtele intervale interbelice şi nici regiunile de tip sovietic) care să intermedieze relaţia dintre teritoriul naţional şi teritoriile judeţene, s-a repercutat asupra structurilor regionale ale statului nostru. Din perspectiva sistemului urban, vorbim de insuficienţa funcţională a marilor oraşe şi, mai ales, de fragilitatea a ceea ce numim, poate cu prea multă generozitate, „metropole regionale” – Cluj, Iaşi şi Timişoara.

Nu trebuie să căutăm prea departe metehnele sistemului teritorial al României. Debutul pandemiei în ţara noastră a demonstrat, pe de o parte, cât de puţin pregătiţi instituţional suntem, iar pe de altă parte, necesitatea unui nivel regional de decizie. Judeţul s-a dovedit un nivel teritorial prea mic şi neputincios în rezolvarea problemelor ivite. Şi nu e vorba doar de sutele sau de miile de cazuri SARSCoV 2 internate în centrele medicale de importanţă regională, lăsând Bucureştiul la o parte, de la Iaşi, Cluj, Timişoara sau Craiova. E vorba (mai ales!) de gravele probleme structural-teritoriale ale sistemului sanitar. Avem o ierarhie a centrelor spitaliceşti (aici mă refer la aşezările cu spitale) specifică unor state cu structuri regional-administrative, dar nu avem şi instituţiile care să le coordoneze.

Ierarhia centrelor medicale din România e mult mai echilibrată decât în cazul altor domenii. Pe primul loc se află Bucureştiul (22 K paturi în spitalele publice şi private – inclusiv în centre de sănătate şi 11,3 K medici în spitale – cf. TEMPO-INSSE), urmat de trei aglomeraţii de talie asemănătoare: Iaşul (6,3 K paturi, respectiv 3,2 K medici în spitale – în aglomeraţia urbană), Clujul (5,4 K paturi, respectiv 3,1 K medici în spitale – în aglomeraţia urbană) şi Timişoara (3,9 K paturi, respectiv 3,4 K medici). La aceste patru oraşe se adaugă şi alţi câţiva poli situaţi într-o poziţie intermediară (între centrele regionale şi cele judeţene), ce sunt importanţi nu numai pentru propriul judeţ, ci şi pentru unul, două judeţe vecine: Craiova, Tg. Mureş, Constanţa, Oradea sau Braşov. Toate acestea se reflectă şi în gradul de deservire teritorială. Astfel, în privinţa paturilor de spital, la nivel NUTS3 (judeţe şi municipiul Bucureşti), capitala, Clujul şi Iaşul se instalează confortabil pe primele trei locuri, cu 120 de paturi la 10 000 locuitori, respectiv 97 şi 94 de paturi la 10 000 locuitori.

Dacă ar fi existat direcţii regionale sanitare sau echivalentul unor prefecturi la nivel regional, cu siguranţă nu ar fi fost nevoie de reacţia (şi aceasta întârziată a) centrului naţional, obligat să intervină prin intermediul instituţiilor militarizate pentru a completa vidul de putere la nivelul teritorial regional. La nivelul regiunii noastre, au fost asigurate conduceri militarizate spitalelor judeţene din Suceava, Piatra Neamţ sau Focşani. Ceea ce e interesant e că aveam resursele necesare la nivel regional pentru a reechilibra sistemele sanitare ale judeţelor cele mai afectate. Dovadă stă faptul că spitalele au fost redeschise şi au funcţionat prin detaşarea în primul rând a medicilor din municipiul Iaşi, centru santar ce concentrează mai bine de jumătate dintre medicii de spital ai Regiunii de Dezvoltare Nord-Est.

E mai eficient să rezolvi problemele la cea mai mică scară posibilă (în cazul de faţă, cea regională), şi să nu antrenezi întreaga structură naţională. (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

articol apărut în Ziarul de Iași, 5 august 2021

Leave a Reply

Your email address will not be published.