#VOCILEMOLDOVEI Bucovinean versus moldovean? (o perspectivă identitară)

de Alexandru Cohal

Subiectul bucovenismului apare ciclic în discursul public moldovenesc însă – în afara discuţiilor docte între specialişti (istorici, lingvişti, geografi) – el nu este încă abordat cu suficientă răbdare, dialectica reducându-se, în esenţă, la dimensiunea excepţionalităţii sale, în raport cu moldovenismul sau la perspectiva topirii sale în masa identitară moldoveană. Două tendinţe excentrice, uneori exagerate până la paroxism de partizani şi rigole, în ringul cărora s-a creat un gol conceptual greu de umplut. Discuţia de faţă în acest gol vrea să se poziţioneze.

foto: monitorulsv.ro

Ne vine în ajutor o anume antropologie a ‘identităţilor multiple’, pe care – mărturisesc – am înţeles-o mai întâi din perspectiva alterităţii migrante. În extremă sinteză, aceasta afirmă că pentru a nu înnebuni (societar) persoanele tind să-şi armonizeze identităţile, să le prioritizeze într-un fel comod şi până la urmă funcţional intereselor individuale şi scopurilor comunitare. Dacă o nouă identitate este ‘îmbrăcată’, voluntar ori forţat de cineva dintre noi, mai devreme sau mai târziu posibila stare de disconfort identitar iniţial poate deveni resursă. Spre ex., a fi român în Italia, a fi român în Spania sau Canada, reprezintă subiecte îndelung discutate de fiecare dintre noi, şi în timp identitatea românească din afara României, de dată recentă sau de secol trecut, se adaugă celei italiene, spaniole ori canadiene, formând o constelaţie sociolingvistică (culturală în sens larg) uneori chiar foarte complexă. În fine: identitar poţi fi un român din nord-vestul Moldovei care îşi adaugă, graţie migraţiei, identitatea regională laţială, subsumată celei italiene, care apoi îşi redescoperă şi identitatea bucovineană; întors la Marginea (SV) mozaicul cultural îşi poate estompa graniţele interne sau – din contră – poate duce la o mai intensă revigorare a trăsăturilor identitare strămoșești.

Bun, în paralel cu asta, de decenii bune la noi în Moldova se întâmplă ceea ce ştim cu toţii: din când în când răsar bucovineni ce descoperă că nu-s moldoveni, apoi moldoveni care se fac că nu există bucovineni şi ca să fie totul şi mai frumos apar bucovineni şi moldoveni care pun problema dacă basarabenii sunt moldoveni. (Pe de altă parte, când un rădăuţean fură din magazin în Italia el nu mai este bucovinean, nici măcar moldovean, el redevine român, asta când nu aflăm – spre ‘norocul’ tuturor – că era de fapt vorba de un ţigan. Dar asta-i altă poveste…)

Fireşte, identitatea are condiționările sale inițiale, legate de trăitul într-o comunitate, de alfabetizarea într-un grai specific dar la vârsta maturităţii identitatea este un gest cultural, civic şi politic, în sensul asumării unor valori în raport cu comunitatea originară, cea din care alegi să faci parte şi cele la care te raportezi permanent. Scoaterea în față a bucovenismului în detrimentul moldovenismului, din care face parte, e o operațiune identitară întâlnită şi pe alte coordonate geografice, ea indicând un conflict cultural în desfășurare. Cum spuneam, tendinţa naturală (vom spune, pentru corectitudine, ‘socială’) este aceea de a minimiza conflictul dintre aceste multiple identități. De ce însă conflictul bucovineano-moldovean persistă? Simplu, pentru că în agenda publicului acest conflict cultural nu e povestit ca o oportunitate de creştere de ambele părţi ci ca un derapaj de la dogma ‘statului naţional unitar român’ şi la întreaga poveste fals-identitară de ea generată. Cum? Să vorbim deschis despre bucovenism? Cum? Să acceptăm ideea de moldoveni, de transilvăneni? Nu, asta-i peste poate, e împotriva religiei noastre…

În loc de o societate curioasă şi deschis competitivă noi funcţionăm în adânc tribal, iar frica noastră este acceptarea valorii creatoare a diferenţei. Nici în sânul evangheliştilor unicităţii bucovinene şi nici în mijlocul deţinătorilor moldovenismului ideea că ambele realităţi ar putea coexista adăugate, suprapuse, scufundate – ori cum vrei – nu a apărut încă. Asta în timp ce, contrar a ceea ce crede simţul comun, concurenţa intracomunitară la nivel regional este un lucru benefic, dacă entităţile în conflict scot la suprafaţă, prin problematizare şi cooperare, diferenţele competitive. De fapt, pentru a scoate la suprafaţă solidaritatea regională în Moldova, şi Bucureştiul şi Iaşul ar trebui să înţeleagă că e nevoie nu de limitarea bucovenismului ci de promovarea vrâncenismului, botoşanismului etc. ca ele să ajungă la un nivel identitar asemănător, ca funcţie, cu brandul bucovinean. Promovarea bucovenismului în interiorul modovenismului, a oltenismului în interiorul muntenismului ş.a.m.d. va putea contrabalansa repulsia faţă de românismul de paradă din zilele noastre, scoţând la iveală plusuri regionale ce mai uşor se conectează cu plusurile vecinilor din judeţul limitrof decât cu poveştile triumfale despre românitatea manualelor şcolare.

Într-o structură regională armonioasă, cu sau fără autonomie administrativă regională, identitatea zonală bucovineana nu s-ar opune celei regional-moldovenești, ci s-ar diferenția prin trăsăturile cunoscute. Trăsăturile tipice bucovinene sunt, culmea, produsul mai multor influențe etnice, politice și lingvistice care fac din acest frumos colț al lumii o entitate mozaicală. În Bucovina avem părți în care preponderent sunt vorbitori în grai cu trăsături muntene, în altele vorbitori în care fonetismele ardelene sunt mai prezente, în fine, avem și zone unde trăiesc vorbitori care au grai tipic moldovenesc. Cu astfel de realități, este cu atât mai evident că construcția identitară este un act voluntar și nu o fatalitate istorică. Opoziția bucovenism – moldovenism arată mai degrabă la cei ce o personifică o fază în care se reacționează la frustrarea de a fi identificat de alții și de a se (auto) identifica prin trăsături negative, stereotipuri pe care actanţii nu vor să şi le atribuie și pe care le atribuie astfel nivelului intermediar, regional, al moldovenității. Dacă bucovenismul ar fi suficient de puternic identitar pentru ei înşisi, ar atribui stereotipurile negative direct românităţii (planului general); în lipsă, e mai convenabil să le deturneze planului intermediar, regional.

Cum vedem, folosirea palierelor identitare sau a multiplelor identităţi este o construcţie cu radăcini mai profunde sau mai provizorii pe care însă utilizatorii nu ezită să le întrebuinţeaze oportunistic, şi ăsta nu e un păcat precum puriştii naţionalişti ar vrea să credem. Fărâmiţarea identitară e un fenomen societar la fel de prezent, vizibil centripet mai cu seamă în aşezările tradiţionale: cei mai în vârstă dintre noi ţin minte că în satele părinţilor ‘susenii’ şi ‘josenii’ puteau să împartă dispute decenale, pe baza unor mai mult sau mai puţin închipuite diferenţe identitare. Cu limbajul acestui text am zice, de fapt, că diferenţele identitare microcomunitare nu erau nici pe departe fandoseli ci reprezentau materializarea constantă a nevoii umane de a se reprezenta nu numai ‘împreună’ comunitar dar şi de a se simţi ‘diferită’ (citeşte ‘separată’). Prin urmare, bucovinenii au dreptul şi şansa de a se simţi diferiţi în Regiunea noastră/lor, ei fiind şi moldoveni, şi români şi totodată europeni (cu precădere migranţii şi remigranţii).

Sensul alterităţii şi acceptarea diferenţei au fost prezente foarte multă vreme în comunităţile noastre şi cu mult înainte de furtuna naţionalistă de sec. XIX, chiar dacă aceasta a reuşit aproape în totalitate să le sugrume, spre final cu ajutor comunist. Oglinda momentului istoric actual, ştearsă de praf de această migraţie în masă, ne scoate la suprafaţă atât defectele grave cât şi oportunităţile de învăţare. Drumul către regionalizare şi deci către o Românie echitabilă porneşte de la acceptarea dreptului şi a libertăţii fiecărui locuitor din această ţară de a-şi atribui identitatea şi identitățile care-i convin. Cam asta.

Al vostru tecucean funciar, profund laţial, new Italian, teribil moldovean şi român sadea,

Al. Cohal

Leave a Reply

Your email address will not be published.