#VOCILEMOLDOVEI „I have a dream”

de Alexandru Cohal

Am un vis: visez că într-o zi cei doi copii ai mei vor trăi într-o Moldovă prosperă şi de unde nu vor dori să emigreze, într-o Românie în care originea lor moldovenească va fi motiv de firească mândrie.

O viziune socio-economică care să promoveze interesele regiunii Moldova nu se poate realiza însă fără reforma regionalizării politice a României, definită prin reducerea puterii de la București în favoarea polilor regionali (‘power sharing’). E nevoie de statuarea în Constituție a unor Guverne (regionale) și a unor Parlamente (regionale), pe model italian, în viitoarele Regiuni Moldova, Transilvania, Muntenia etc. care să coexiste cu Instituțiile centrale ale statului român. Această regionalizare, una în primul rând politică, va fi pentru societatea noastră impulsul capabil să producă suficientă coeziune socială (regională şi națională), pe baza căreia să putem construi proiecte în care să credem, proiecte regionale şi de țară, interregionale europene[1].

Creative Commons – Pixabay

Cel mai potrivit model, din mai multe motive, e cel al regiunilor din Italia[2], prin care se va putea modifica configurația de tip centralist a statului naţional-centralist român actual în direcția realizării unui stat regional-național. În extremă sinteză, în viitorul stat regional-național român, unele puteri legislative, decizionale/executive vor fi conferite regiunilor prin introducerea nivelului regional în politică (alegeri), administrație, economie. Se impune, firește, o adaptare la specificul românesc / al regiunilor istorice românești a modelului instituțional italian.

România și Italia împărtășesc o istorie recentă şi un prezent parțial comun prin prisma designului politic-administrativ început în sec. XIX, şi care a decurs diferit în cele două ţări: România a fosilizat structurile statului centralist, ajutându-se de pârghiile orânduirii totalitare, în timp ce Italia a actualizat mai multe reforme ale statului, printre care şi regionalizarea (încă din 1948, odată cu prima Constituție de după război), pe contururile istorice ale statelor peninsulare de dinainte de Regno d’Italia (1861), menite a micșora distanța economică dintre nord şi sud, sudul Italiei fiind marele pierzător al unirii în favoarea nordului, în mod foarte asemănător cu pierderile înregistrate acum în Regiunea Moldova față de Muntenia sau de Transilvania.

De fapt, toate regiunile istorice ale României au mai multe motive pentru a se constitui în entități politice subsumate statului național, motive vizibile în istoria României de dinainte și de după 1989: Banatul și Bucovina cu moștenirea lor habsburgică prin care doresc să se distingă de restul țării, mult mai balcanică prin contrast, Transilvania cu resturile încă prezente de identitate austro-ungară, mai ales dar nu numai în mentalul colectiv al minorităților de acolo.

Moldova vine cu identitatea sa culturală proeminentă deși evident muzeificată și festivalizată, în care problemele minorităților locale (țigani, evrei, lipoveni, ceangăi etc.) apar mult mai obscurate de agenda media. Regiunile istorice ale României sunt în realitate astăzi subordonate politic și economic unei unice regiuni, București/Ilfov, unica regiune dezvoltată a țării, reprezentare mumificată și non-funcțională a statului centralist român. Regiunile istorice sunt lipsite de putere decizională și astfel sunt pietrificate în subdezvoltare de un stat ineficient și golite de aderența activă a cetățenilor săi la un pact social autentic, în lipsa căruia părăsesc regiunile pentru a migra în țările dezvoltate (cu sau fără pasajul intermediar al migrației interne).

Pentru toate regiunile ţării, chiar şi pentru cele patronate de faimosul Cluj sau de atipica Oradea, alternativa este disoluția lentă dar sigură cauzată de depopulare, de moarte economică, de columbizarea a ceea ce a mai rămas din izolatele sale județe, în favoarea regiunii Ilfov, a capitalei București şi a Occidentului în care populația regiunilor ‘dezertează’.

Regionalizarea pe care va trebuie s-o impunem clasei politice, cu insistență, până la implementarea sa, va trebui să fie, inevitabil, o revoluție pașnică şi un proces arbitrat în primul rând de statul central, care va elabora instituțiile şi organizațiile regionale. Rolul nostru, al regionaliștilor, e să ne asumăm, prin gândire şi acțiuni, poziția pionieristică a „constructorilor de regiuni[3]”, adică al celor care văd ca fiind în interesul lor şi al comunităților să imagineze și să construiască o regiune, pentru că, în mod clar, la nivel local sau județean, nu se întâmplă nimic. Trebuie, în fine, să acceptăm că ceea ce facem aici deranjează pe politicienii din România, şi să ne asumăm că acest regionalism este perceput de toți polii de putere de la noi, în principal de partide, ca un ‘atac asupra statului’ – el fiind în ceea ce ne privește un ‘act politic’ în sensul primar al termenului ‘politică’  [dat de etimonul ‘politika’ (< gr. polis)], respectiv o propunere consistentă şi viabilă – regionalizarea – pentru o mai bună funcționare a cetății.

***

Cum să creezi o „comunitate a moldovenilor de nord-est” – dacă așa ceva ar putea exista – ignorând exact punctul de plecare, adică identitatea moldovenilor de aici, trecând peste ideile care îi unesc pe aceștia, altfel spus, cum să construiești o Regiune fără etos? Apoi: în baza cărui etos îi poți separa pe moldovenii Vasluieni (nord-estici) de moldovenii Gălăţeni (sud-estici)? Cultural vorbind, trasarea actuală a regiunilor (de dezvoltare) a României rezultă a fi nici mai mult nici mai puţin decât o hidoșenie ce ar trebuie să înceteze cât mai curând.

Actuala planificare administrativă a „regiunilor de dezvoltare” ale Moldovei jignește în fiecare zi pe oricare dintre locuitorii din Iaşi, Vaslui, Botoșani, Suceava, Neamț, Bacău, Vrancea şi Galați căci ea a fost făcută fără nici un fel de argumentare culturală, etnică, religioasă. Regiunile de Nord-Est şi de Sud-Est, adică actuala împărțire a Moldovei în două, pe axa punctelor cardinale Nord – Sud, reprezintă o îngrămădire fără noimă a unor județe, operațiune care, după cum vedem de ani buni, NU creează dezvoltare pentru moldoveni ci contribuie la perpetuarea unui fals economic, cultural şi politic. Actuala administrare a României face din copiii mei moldoveni cetățeni de rang inferior ai României şi nu le oferă nicio șansă într-o lume deschisă, dinamică, cosmopolită, provocatoare.

Regiunea Moldova va avea viitor atât timp cât va reuși să se definească şi să se impună identitar la nivel național şi internațional, nu numai cultural cât mai ales politic şi economic, ca entitate substatală regională în interiorul României şi ca regiune a Europei democratic-liberale.


[1] Giordano Christian (2007), “Ethnic versus Cosmopolitan Regionalism? For a Political Anthropology of Local Identity Constructions in a Globalized World-System”, în Roth, K., Brunnbauer, U. (eds.), Region, Regional Identity and Regionalism in Southeastern Europe (Ethnologia Balkanica), vol. 1, Lit, pp.43-58.

[2] Bencardino, Filippo (1997), Federalismo e regionalismo in Italia: Prospettive di riassetto politico amministrativo, Edizioni scientifiche italiane şi Coppola Pasquale (1997), Geografia Politica delle Regioni Italiane, Einaudi.

[3] Neumann, Iver (2003), “A Region-Building Approach”, în Söderbaum, F., Shaw, T. M. (eds.), Theories of New Regionalism, London, Palgrave Macmillan.

Leave a Reply

Your email address will not be published.