Ziarul de Iași / „Arză-l focu’ Bucuresci!” – o satiră acidă a scriitorului Florin Cântic la adresa Capitalei

E, poate, timpul să ne trezim şi să luptăm cu tirania „capitalei”, centru dominator şi nesăţios care se dezvoltă şi se extinde tumoral hrănindu-se din resursele Moldovei.

Deşi m-am născut în oraşul unde Ştefan cel Mare îşi avea cetatea de scaun, fiind până la şase ani un mic sucevean care a locuit gard în gard cu Hanul Domnesc, nu am nicio sfială să mă declar moldovean. Mă amuză moftangeala caraghioasă a „bucovinenilor” care, la fel ca şi bănăţenii şi ardelenii, se iluzionează că suşa lor genetică a fost modificată în bine de stăpânii mai spălaţi decât turcii sub care au funcţionat. Nu mă consider, deci, superior rasial că mă trag dintr-o fostă provincie imperială a Vienei cu capitala la Cernăuţi şi unde Suceava era un târg marginal cu un picior în imperiu şi cu altul în Regat, mai ales că Botoşaniul şi, de aproape o jumătate de secol, Iaşul mi-au fost casă şi acasă. Ca moldovean asumat empatizez, desigur, cu efortul prietenilor de la Mişcarea pentru Dezvoltarea Moldovei de a ridica, de la firul ierbii, o reacţie civică şi, probabil, politică care să ţină piept insuportabilelor maşinării de discriminare a acestei părţi a României, care cuprinde opt din cele patruzeci şi unu de judeţe. O regiune ironizată şi lăsată în subdezvoltare de combinagii şi escrocii de la centru, care nu s-au sfiit să ambaleze această politică de spoliere a Moldovei în băşcăleală groasă (vezi glumiţele rasiste împotriva vasluienilor!), în zvonistică trădătoare („nu facem autostradă ca să nu vină ruşii cu tancurile!”), în subtile deriziuni („mica” unire, şi altele) sau în manipulări otrăvite (moldovenii l-au votat pe Iliescu şi tot ei au adus la putere „ciuma roşie” etc., etc.). În urmă cu exact 15 ani, scriam acest pamflet:

Florin Cîntic

„Am petrecut de curând oarece vreme, mânat de interese academice presante, în atmosfera sulfuroasă a bravei noastre capitale. O spun fără menajamente: nici nu vă puteţi imagina cât de util este, din punct de vedere sanitar, că ne aflăm la 400 de kilometri distanţă şi de celalaltă parte a ecranului televizorului, neaşteptat protector împotriva balelor, veninului, a izurilor fetide şi a jeturilor incontinente de necurăţenie pe care, fără pudoare, le aruncă asupră-ne de la Bucureşti o mână de valahi dezbumbată la pamperşi.

Mă stăpânesc cu greu, ca brav (şi simbolic!) urmaş al vechilor conspiratori ieşeni împotriva stăpânirii întronizate pe Dâmboviţa, să nu spun public, fără perdea, ce cred despre blestemata Cetate a lui Bucur şi despre soluţia simplă a liniştirii viermuielii toxice şi gălăgioase de acolo, obraznic aburcată pe nefericirea şi exploatarea tuturor celorlalţi români. Nu e cazul, în vremurile grele în care ne e dat să trăim, să refacem tragica tradiţie a radicalismului politic, sectar-moldovenesc, deşi mărturisesc cu stupefacţie că abia acum încep să înţeleg unele dintre resorturile reacţiilor violente ale anilor ’30, izvorâte şi din exasperarea creată de nesimţirea agresivă a unui sistem parlamenar confuz, corupt şi ineficient. Să nu ne jucăm cu focul, totuşi!

A existat, odată, şi un Bucureşti bun şi dorit. Un oraş cosmopolit şi viu, cu vile desenate şi gândite personalizat de Ion Mincu, cu tuşa unică şi rafinat dăltuită a stilului brâncovenesc, cu boieri lustruiţi, comandând în franţuzeşte la Capşa, cu doamne up to date în materie de modă şi stil parizian mărunţind şic, din crupă, aerul Căii Victoriei sub privirile cuviincios-pofticioase ale metrosexualilor interbelici cu costum la două rânduri sau vitriolant-ironice ale câte unui boem spălat, precum Petre Ţuţea, din buzunarul căruia se iţea sfidător şi iconoclast, la mişto, manşeta ziarului anarhist «Pravda». Unde sunt saloanele, şampania şi Jockey Clubul? Ce a mai rămas azi din acel Bucureşti magnific, Micul Paris al Balcanilor? Păi, mai nimic! Câteva cioburi arhitectonice după tăvălugul demolator al Olteanului Nepereche şi ceva oameni educaţi. Rafinatul boier Paleologu ne-a părăsit lasându-ne uşor alinaţi doar de vitalitatea, umorul şi clasa diplomatului Neagu Djuvara [şi el trecut astăzi în veşnicie!, n.n.]; Andrei Pleşu, moştenitorul legal al sprâncenelor unite mefistofelic, cel care, protocronist şi vizionar, a introdus pentru prima oară moda asortării tenişilor la costum şi lavalieră, încă în urmă cu trei decenii înaintea lui Versace, stă retras, în halat de mătase, în rezervele de la Fundeni lăsându-i domnului Patapievici istovitoarea misiune de a provoca leşinuri şi mici oftaturi orgasmatice cuconetului iubitor de (c)arte. Până şi Gabriel Liiceanu şi-a călcat pe inimă şi, părăsind capitala, s-a dus peste ocean la doctor, să se opereze, lăsând editura pe mâna unei ieşence. Oare unde vom mai ajunge? Căci, la urma urmelor, ce să faci cu doar câţiva stropi de parfum rar şi «exquisit», cum să acoperi agresiunea irepresibilă, clocotitoare şi sufocantă a Magnei Cloaca? Cine să ţină piept acestui tsunami de mitocănie, ţopism şi hoţie pe care precupeţele şi mârlanii de la televizor îl revarsă gros, sufocant şi ucigător asupra noastră, zi de zi. Cum să faci faţă blestemului de a fi condus de o formă de mutant a lui homo sapiens, aclimatizată pe Dâmboviţa, şi pe care ar trebui să-l disecăm antropologic aici, dacă am avea spaţiu? Doar două vorbe m-aş mai grăbi să spun despre habitatul şi despre firea acestui prădător.

Aborigenul din capitală trăieşte, de regulă, în vizuini cumpărându-şi în rate, compensatoriu, maşini de fiţe şi de aceea trebuie spus că trotuarul a devenit parte din mediul său natural. Ocupat porceşte de mormane de maşini parcate sfidător, de covoare de rahat de câine şi puţind aspru a pişat, trotuarul bucureştean, destinat deplasării pietonilor, nu mai există. Dacă îţi dă cumva prin cap să mergi pe jos, printre hoardele de valahi alergând isteric, printre ţipete, paporniţe şi şuţi, trebuie să te strecori practic pe stradă, deranjând maşinile blocate în trafic, care răcnesc spasmodic din claxoane, gălăgia insuportabilă fiind accentuată, periodic, de răgetele contondente ale şoferilor care transmit simplu, fără complicaţii textuale inutile, mesaje limpezi către semeni. Aborigenii, indiferent dacă sunt de suşă locală sau meteci, se transformă natural, cum spuneam, în cel mai scurt timp, în mutanţi odată transplantaţi în acest mediu radioactiv. Devin hiene nemiloase, nesimţite şi fără scrupule, pentru care înşfăcatul de bani devine sensul vieţii, iar şpaga, dată pentru a lua, dată pentru a urca, dată pentru a trăi, metronomul implacabil care îi jalonează viaţa, în ritmul respiraţiei. Exacta pană a cronicarului, reluată în superbul eseu despre munteni scris de boierul moldovean Alecu Paleologu, ne dă cheia ADN-ului bucureştean aşa cum este el dezvăluit de istorie: «Olio, olio – se tânguie fiica de domn valah mazilit – las’ că pune taica pungă dă pungă pân’ la Ţarigrad şi ia el domnia îndărăpt!» Chiar aşa, nu? Ca-n ziua de azi, nu alta. Că nu degeaba blestemul tradiţional al românului a fost, de secole, cel plasat de noi, din motive stilistice şi emoţionale şi nu drept îndemn la acte antisociale, Doamne fereşte!, ca titlu. Nu de alta, dar «proştii de moldoveni» mai pun, când le ajunge cuţitul la os, şi mâna pe par. Poate facem un re-enactment după 1907.”

Trecând un pic peste stilistica abrazivă de atunci, cred că ceea ce urmează a fi făcut nu mai e scrisul, ci…

Mai mult, aici

articol de Florin Cîntic, apărut în Ziarul de Iași, 23 februarie 2022

Leave a Reply

Your email address will not be published.