Ziarul de Iași / Ieşenii

Am pornit acum câteva luni proiectul ieşenii.ro, lansat însă de doar câteva zile, cu gândul de a arhiva memoria vieţilor noastre, a ieşenilor şi, implicit, memoria Iaşului. De a le pune într-un singur loc la care să aibă acces oricine, oricând, azi şi în viitor. Peste ani şi ani, decenii sau secole, cine ştie, poveştile noastre, ale ieşenilor, îi vor ajuta poate pe urmaşii noştri să se înţeleagă şi pe ei înşişi mai bine.

Pavel Lucescu, foto: Ziarul de Iași

Maria a fost toată viaţa bucătăreasă în Iaşi. Îmi povesteşte cu nostalgie despre copilăria ei, undeva într-un cartier de case mai pe la marginile oraşului. Printre multe altele, îşi aminteşte cum seara, deşi obosiţi de zbenguiala de peste zi, ea şi fraţii ei stăteau gură cască la poveştile părinţilor sau bunicilor despre cum era pe vremea lor. O spune şi cu tristeţe. Copiii şi nepoţii ei locuiesc în ţări străine, îi vede rar şi nici vorbă să mai apuce să le povestească la rândul ei despre cum era când era ea copil sau despre alte lucruri din timpuri trecute.

Dar chiar şi nedespărţiţi de graniţe, mânaţi peste ele de sărăcie sau de alte nevoi, comunicăm din ce în ce mai puţin cu „ai noştri” care au prins şi alte vremuri. A dispărut forma de locuire în familia extinsă, cu cel puţin trei generaţii împreună seara la aceeaşi masă, şi odată cu ea şi obiceiul de a transmite oral, prin poveşti „la gura sobei”, despre cum era viaţa cândva. A dispărut un anumit mod de a ţine trează memoria familiei, prin acele poveşti de viaţă transmise personal, cu tot arsenalul lor de detalii, nuanţe şi emoţii. Şi n-am prea pus nimic în loc. Iar peste distanţa fizică care ne separă de ai noştri din generaţii mai vechi se suprapune şi un alt fel de ruptură. Cea a nevoii de a mai ţine minte ceva, orice. Teoretic avem aproape tot ce vrem „pe net”. Google it, dacă ai nevoie de ceva. Dar această imensă facilitate tehnologică vine cu un cost. Pe ideea că nu trebuie să-ţi mai încarci memoria cu nimic, că totul e la un click distanţă, ajungem să ne pierdem de fapt exerciţiul memoriei, al amintirii şi reamintirii. În final, ajungem să ne pierdem trecutul.

Cu aceste gânduri, care vin şi din propria-mi experienţă legată de familie şi memorie, am pornit acum câteva luni proiectul ieşenii.ro, lansat însă de doar câteva zile. Cu gândul de a arhiva memoria vieţilor noastre, a ieşenilor şi, implicit, memoria Iaşului. De a le pune într-un singur loc la care să aibă acces oricine, oricând, azi şi în viitor. Peste ani şi ani, decenii sau secole, cine ştie, poveştile noastre, ale ieşenilor, îi vor ajuta poate pe urmaşii noştri să se înţeleagă şi pe ei înşişi mai bine. Iar Iaşul va avea, pe lângă istoria lui clasică în care personajele sunt doar vedetele şi personaje publice ale timpului, şi o istorie la firul ierbii construită din poveştile oamenilor obişnuiţi, ca mine şi ca tine. Una poate mai valoroasă decât prima şi care altfel s-ar pierde în neant.

Şi mai există un motiv pentru care cred că proiectul ieşenii.ro e util comunităţii, de data asta legat chiar de prezent. Cred că, de fapt, poveştile noastre de viaţă împărtăşite cu ceilalţi, ne ajută să ne înţelegem mai bine între noi. Şi, de ce nu, ne ajută să devenim mai buni. Unii cu alţii, dar şi cu noi înşine.

articol de Pavel Lucescu apărut în Ziarul de Iași, 26 august 2022

mai mult despre proiectul Ieșenii, pe iesenii.ro

Poveștile ieșenii.ro: Adrian Cîrdei (Harcea Pacea)

Nu știu de ce am dat la Liceul de Informatică. Desenez de mic și asta e ceea ce-mi plăcea să fac, dar aveam notă destul de mare la capacitate și încă era privit cu schepsis să dai la Băncilă, la Liceul de arte.

Adrian Cîrdei, foto: ieșenii.ro

Nu m-a prins, la ora de informatică eu tot desenam. Mă gândeam că poate o să merg pe partea asta de web-design, am învățat limbajul de cod și chestii de genul ăsta, dar tot nu m-a atras în mod special.

Graffiti-ul l-am descoperit tot atunci, în liceu, pentru că îmi plăcea muzica hip-hop. Era unul dintre cele patru elemente ale hip-hop-ului, alături de break-dance, MC și DJ. Am văzut în videoclipurile hip-hop primele exemple de graffiti și m-au fascinat. Era în Iași atunci o mică comunitate de grafferi mai bătrâni care școleau noile generații și am început să ies cu ei la desenat.

Facultatea am făcut-o la arhitectură, tot așa, pentru că nu eram foarte convins să dau la Arte, pe stereotipul ăsta, că ajungi să mori de foame. Am crescut în Tătărași într-o familie simplă, mama cadru didactic, tata polițist, în mod ironic, și ei mi-au zis că, dacă nu reușesc să intru la buget, o să mai dau o dată. Taxa era mai mare la Arhitectură comparativ cu facultăți mai teoretice, de la Cuza. Am făcut câteva meditații, am prins repede și, cum aveam deja exercițiul desenului, am intrat la buget. Și a fost bine, că era și sistemul ăsta, că dacă intri la buget, rămâni la buget. Fain pentru mine, nu pentru cei care au intrat la taxă.

Citește întreaga poveste AICI

Leave a Reply

Your email address will not be published.